Page 7 - 1908-08

Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 175

Sângele Solovenilor.*)
— Fragment. —
După vre-o câteva zile senine şi călduroase, cine ştie ce slujbe şi măriri; să fie om cu cre­
începură iar ploile şi Andrei stătea în casă, ştere bună, învăţătura să-i ajungă ca să nu i se
ducând viaţa închisă şi liniştită care-i priâ. Prindea închege limba ’n gură şi să poată ţinea piept
faţă şi putere, dormea mult, mancă mai bine, la vorba oamenilor cu ştiinţă, să se ştie descurca
se sculă la vremea prânzului şi după prânz cu cinste lăsând o bună părere pe unde o trece
eetiâ. Descoperise în biblioteca pregătită de Isaie, prin viaţă. Atât şi prea destul. Şi de atât credea
cărţi bune şi frumoase. Pe bătrân nu-l întâlniâ că se încredinţează el pe fiecare zi. îndeletnicirea
decât la prânz şi la cină; serile le petreceau lui Andrei, cariera lui, viitorul, îi eră plugăria
uneori împreună, in salonaş, cu ferestrele des­ sănătoasă, şi avea s’o înveţe, să-i cunoască tainele,
chise, duşi pe gânduri şi schimbând vorbe pu­ s’o îndrăgească, ca să se bizue bătrânul că po­
ţine. Băiatul părea melancolic adesea; aceasta goanele au să treacă nepoţilor şi strănepoţilor
o atribuia tată-său schimbării traiului şi dorului lui, întregi, neciuntite, ba şi mărite şi îmbună­
după plăcerile Parisului, de aceea ii şi respectă tăţite poate. Credea, dar, Isaie Murat, că poate
muţenia, nu-i tulbură visările şi-l lăsă purtat de privi cu toată încrederea ziua de mâne şi asta-i
gândurile ce vedea că-1 răsfaţă şi-l fac să plu­ eră de ajuns ca să fie mulţumit.
tească cu tot sufletul. »Lasă« — se gândiâ Isaie Câteodată, e drept, îi da de gândit bătrânului
Murat — seu încetul, nu deodată, — are să puţina inimoşie a fiu-său, îşi amintea — nu putea
se ’nveţe el, are să se deprindă, şi când o prinde uita do fel — ziua întoarcerii lui în ţară, la
dragul moşiei nu-l mai deslipeşte nimeni*. gară, când el îl adăsta setos de o alintare dragă,
Alteori îl atrăgea la câte o partidă de pichet cum întinsese braţele deschise şi cum Andrei
şi dovedeâ cu mulţumire, crescându-i inima, că plecase fruntea, rece, spre buzele lui; răceala
Andrei joacă cu eleganţă, dar fără patimă. Ca şi nepăsarea cu care privea toate. îl mai neli­
să se ’ncredinţeze şi mai bine propuse jocul nişteau, încă, unele porniri aspre ale lui Andrei,
pe bani: eşiri furioase, palmele ce primiau slugile şi ar­
— Ştii ce, Andreiaş, hai să facem jocul mai gaţii pentru cea mai mică vină şi mai vârtos
viu, ca să fie mai atrăgător: pe un galben; vrei? îl ustura răutatea cu care se purta faţă de Mitruţ,
— O ! nu, nu. pe care, mai mult ca pe toţi şi mai fără cuvânt
— Ai dreptate... un galben... prea puţin! ca pe oricare, îl prigoniâ, îi era şi acum în
pe doi, pe cinci, şi sunt sigur c’ai să mă rămâi: urechi plesnitura de biciuşcă cu care-1 croise
tu joci ca un prinţ şi eu ca un babalâc prost, peste ureche pe îngrijitor, fiindcă aflase un cal
de vremea veche... Dar Andrei se ’mpotriviâ neţăsălat, pe care zicea c’aveâ de gând să-l în­
hotărît: calece în ziua aceea, deşi pân’ atunci nu eşise
— Nu, lasă şi aşâ; e foarte plăcut şi pe nimic... niciodată călare... Dar îşi aducea aminte că
Aşadar gândul câştigului nu-l ispitiâ! Eră o aşâ fusese maică-sa, cucoana Iriţa, şi atunci,
mare chezăşie pentru viitorul copilului şi pentru cutremurându-se, i se perinda viaţa cu răposata,
pacea sufletului îmbătrânit al lui Murat, care se vedea pe el îndurându-i toanele, tăcând şi
destule văzuse, prin multe trecuse şi ştia. «Căr­ oftând, o vedea pe dânsa, ţipând toată ziulica,
ţile*, îşi vorbea sieşi »nu-i plac, viţiul cel mai purtându-se cu slujile ca cu nişte roabe, zăriâ
otrăvitor nu l-a atins, învăţătura i-a fost destul pe Vetuţa chelăriţa, cea mai harnică dintre fe­
de bună, doctoratul în ştiinţele politice şi admi­ meile dela curte, ascultătoare şi bună, supusă
nistrative, nu era o patalama grozavă, care să-i la munci neomenoase, prăjindu-se la bucătărie
deschidă căile largi ce duc la onoruri şi dregă­ pentru dulceţuri, cusând noaptea în loc să doarmă,
torii grase, dar e un semn vădit că n’a pierdut trimeasă pe picioare la Turnu pentru o horbo-
vremea de-a surda prin străinătăţi!* Apoi Murat ţică, pentru o pantlicuţă, pentru ce-i trăsneâ prin
nici nu se gândea să-l împingă pe Andrei spre minte răposatei. Săfieşit copilul tot aşâ de aspru
ca mamă-sa, la care totuş, Murat se gândiâ
*) Din volumul ce se va pune sub presă în curând, şi cu milă, o plângeâ şi-i aprindea la mormânt,