Page 22 - 1908-09-10

214 LUCEAFĂRUL Nrul 9-10, 1908.

Aduceri aminte.
vru. Atunci ea îl mângâie şi îl desmeardă... spune
Băieşii durmiau duşi pe priciuri, în vreme că îi drag de el şi că are să-i arete pe unde
ce Sandu Jloldovan, cel mai tânăr dintre ei, să cerce după aur... Şi aşa se pomenesc unii
sta cu ochii deschişi, privind ţintă la scândurile oameni deodată în belşug... Dar Vâlva le cere
din tavan. un singur lucru: să nu spună la suflet de om
Fâlfâirile opaiţului il făceau să clipească din e’au dat faţă cu ea, căci dacă vor cuteză să-şi
ce în ce mai des, aţipea chiar pe o clipă- caşte gura, — sunt pierduţi. Şi vezi cum e omul,
două dar se pomeniâ iarăş cu gândul la fru­ când dă de noroc, nu ştie să-şi pue straje gurii
moasa zână, pe care puţini o văzuseră încă, şi şi apoi Vâlva îi sugrumă, ca pe nişte pui de
cari trebuiau apoi sa moară... vrabie... Dar pe urmă tot ei ii pare rău, căci
Vâlva băii! ce ţi-e drag, tot drag îţi rămâne, şi după ce a
îşi aducea aminte de vremea copilăriei, când omorît un om, dă aur din belşug celorlalţi, ca
tatăl-său veniâ acasă târziu, mirosând a beutură, să-şi ispăşască păcatul... De aceea e credinţa
cu doi trei »ortaci« după el. Mamă-sa îi aşteptă la băieşi, că dacă omoară baia vr’un om. dăm
cu de ale mâncării, şi ei închinau din pahare de aur gros...
până târziu, după miezul nopţii, şi spuneau la Ceialalţi pufăiau din pipe moţăind de somn.
păţanii din baie. Ciocneau paharăle, de ducă, pe când altul mai
— Tu muiere, să ştii că dăm de aur... aur neîncrezător spunea cu îndoială:
mult, iarăş s’a prăpădit unul dintre noi... — Eu nu cred în Vâlva băii. E o scornitură
Ortacii ciocneau paharăle, cu dinţii strânşi, aşa — nimic mai mult. Cred în ce ţi-e rânduit.
ca să nu-i năpădească plânsul. Ţi-e scris să trăieşti o sută de ani, trăieşti chiar
— Cine e? întrebă femeia cu spaimă. de te-ai pune în faţa tunului; ţi-e scris să mori
— Cine să fie? astăzi el, mâne eu, poimâne mâne, te duci pe-aici încolo, ca şi când nici n’ai
cumătru-meu ăsta, apoi aşa pe rând, ca la moară... fi fost vr’odată pe lumea asta...
Urmă o tăcere adâncă, în care femeia îşi
amintea de toţi cunoscuţii, făcându-şi sămnul Fâlfâirile opaiţului erau din ce în ce mai
crucii: dese. Sandu aţipise de-abinele. Visă, în revăr­
— Doamne fereşte! sarea rumenă a zorilor, la zâna cea frumoasă,
într’un târziu, bătrânul — că nu eră el chiar care îl strângea la sân, arătându-i încotro s’a-
bătrân, dar eră prea muncit, săracul — începea puce, ca să dea de belşugul aurului...
cu glas scăzut, ca la spovedanie: Se pomeni târziu, când soarele eră de două
— Vezi că cu Vâlva băii nu te poţi prinde, suliţe pe cer. Tovarăşii mai bătrâni îşi mâncau
că ea îi mai mare peste aur... Pe semne o fi în tăcere mălaiul şi slănina, pregătindu-se la
bătrână şi sgârcită şi se mânie, când vede că munca de după amiazi.
pun şi oamenii mâna pe comorile ei... De — Scoli, Sandule, că vine rându’ nost!
aceea cred eu, că se năpusteşte asupra bieţilor El se frecă la ochi somnoros, părându-i rău
băieşi şi îi omoară aşa din senin... după visul frumos, care se risipiâ ...
— Nu-i aşa, cumetre... Vâlva e o femeie îmbucă tăcut din merinde, cu ochii aţintiţi
tânără şi frumoasă şi nu îmbătrâneşte niciodată... într’un ungher al craniului. Cercă să-şi adune
Cât pentru aur — ce-i pasă ei! Doar tot aurul fărâmele mândrei vedenii, şi nu izbutiâ. îşi în­
e în mâna ei, tot aurul, mă, şi cel dela noi şi chidea apoi ochii ca să-şi poată aminti mai
col din Coma şi din Roşia şi din Buciumam... bine de ceeace visase, dar totul de geaba.
îmi spunea tata, că Vâlva e tânără şi frumoasă... La vremea obişnuită îngenunchiară cu toţii,
îşi pune ochii pe câte un ficior mai zdravăn recitând cu evlavie »Tatăl nostru« şi »Născă­
şi când îl întâlneşte singur prin vr’un colţ de toarea», apoi o luară înspre gura băii, să-şi în­
ştiolnă, i se arată... Ficiorul rămâne uimit de ceapă munca.
*
atâta frumseţe şi nu poate scoate nici o vorbă...