Page 24 - 1908-09-10
P. 24
216 LUCEAFĂRUL Nrul 9-10. 1908.
Din trecutul muzicei noastre.
Cântăreţii populari.
Nu-i tocmai mult de atunci. 0 vreme prea curând ui singuratică a doinelor de tot felul, muzica aceea nepă
tată, pe când schimbările mari sociale făcute Ia noi abia tată în care versul poetului necnuoscut a găsit un răsunet
încolţeau. Şcolile nu întinsese încă lumina pe toate spi atât de puternic în sufletul compozitorului necunoscâtor
ritele şi obiceiuri patriarhale dâinuiau cu străşnicie. Azi al tainelor compoziţiei, că melodia a izvorît limpede şi
nu-şi mai aduce nimeni aminte de ce-a fost, culoarea ea, ca o limbă de apă ce ţâşneşte din coasta unui munte.
pretenţioasă a civilizaţiei s’a întins peste tot, acoperind, Cântecul acesta, purtat din loc în loc, odată cu ver
sub monotonia ei, trăinicia datinelor. surile în care se întrupează cea mai frumoasa caracte
Pe atunci, când lumea nu da năvală numai la specta ristică a neamului nostru, — cântecul acesta a rămas, ca
colele pipărate, fiindcă civilizaţia nu ni le adusese încă, un fel de moştenire, păstrată cu sfinţenie din spiţă ’n spiţa.
şi se mulţumea şi cu cele ce ne puteau da puţinii artişti Şi cum viforul vieţii face să pară uneori că şi cân
pe cari ii aveam, — atunci eră şi o dragoste mai mare tecul piere speriat de durerile cuibărite în suflete, resta
faţă de manifestările muzicei naţionale. bilirea cumpenei, întărirea cântecului, gata să fie uitat,
Pe tărîmul artei curate se producea o «societate fil o făceau cântăreţii aceştia, lăutarii. Ei erau un fel de mi
armonică», fără însă ca activitatea acelei societăţi muzi sionari ai cântecului şi numai de dragul lui umblau din
cale să dea şi ceva roade. Operile unor compozitori de loc în loc, aducând cu ei veselia zilelor de sărbătoare.
muzică şcolastică, nu puteau să dea caracterul unei miş Prin sărbători ei umblau din casă în casă purtând pe lângă
cări. De aceea Muzieescu, Podoleauu şi Brâtiauu, trei duioşia lor caracteristică şi vraja cântecului străvechiu.
profesori şi maeştri de cor, au lăsat după ei lucrări de O bandă de cântăreţi de aceştia, bine întocmită, eră
o valoare relativă. alcătuită din şase elemente. Două viori — una primă,
însă în acelaş timp înfloreşte un Dimaşi apare Vidu la alta secundă; — o cobză, mult asemuitoare, ca formă,
orizontul vieţii noastre muzicale; iar cu puţin mai nainte cu «lintul» trubadurilor Apusului, însă mult mai mică şi
se stinsese Ciprian Porumbescu, aproape neştiut de nimeni. având iar o parte comună în ce priveşte stăpânitorul ei,
Dar cine ni l-ar fi putut revelă pe Porumbescu sau pe cei care trebuia să aibă şi ureche fina de acompaniator şi să
doi maeştri de dincolo, când prin puţinele cercuri, pe unde poată, în acelaş timp, să-şi ridice glasul peste bâzăitul în-
se făcea ceva muzică, nu se cunoştea mai nimic, in afară cetinel al bandei şi să «zică» cântecul ce i se cerea. Venea
de ultimele valsuri şi romanţe fabricate de părăsiţi mu apoi ţimbalul, — uu pian in miniatură, alcătuit numai
zicali ca Stern, Yeisenbliit şi alţi «mari» de aceeaşi ca din coarde metalice, şi în fine naiul sau muscalul şi duba
tegorie ! sau tubacontrabasui.
Se mai pomenea câteodată şi do concerte date de ar Bande de acestea complete uu prea orau numeroase.
tişti vestiţi, aduşi cu mare cheltuială. Şi apoi «Opera ita Obişnuitele, acelea ce colindau mai mult, erau compuse
liană» câte trei, patru luni încheiate dădea reprezentaţii dintr’o vioară, o cobză — înlocuită arareori cu ghitara
destul de slabe, cari, însă, mulţumeau grozav lumea ce le sau chihara, — uu nai şi un ţin.bal. Aceştia erau cântă
gustă. Eră epoca mantiilor misterioase, ţăcăniturilor de reţii colindători, lipsiţi până şi de cele mai elementare cu
săbii şi gesturilor mari teatrale, — epoca de transiţie a noştinţe muzicale.
romantismului acut din «opera serie». Câte ştiau ei şi ce ţinere de minte uimitoare aveau, o
Iar pe ’mprimăvărate, odată cu albastrul Aprilie, regle dovedeşte minunat colecţia de poezii populare a lui G. Dem.
mentarele «patru simfonice», date de o orchestră în care Teodorescu. A treia parte aproape din cântecile popularo,
se găseau cele mai bune elemente din Capitală, strângeau ale căror versuri se găsesc în acea colecţie, sunt culese,
lumea la audiţii mai neobişnuite. Lumea însă eră prinsă copiate, cuvânt cu cuvânt, din gura lui Florea Petru Şolcan,
cu arcanu la aceste concerte consacrate îndeosebi muzicei «lăutarul Brăilei».
clasice. Preţurile prea mari îi făcea pe mulţi sa rămână Luând-o pe urmele acestor cântăreţi-vagabonzi ne
străini de aceste concerte, destul de bune îndeobşte. Cel apropiem de epoca întunecată a ivirei cântecelor populare.
mai ieftin loc eră trei lei, sumă pe care n’o [iuţeau plaţi, Cântăreţul acesta nu ştie de când e cântecul pe care ţi-1
decât cu mari jertfe, studentul iubitor de muzică sau «zice», câţi ani să fi trecut de când l-a auzit întâi. Abia
slujbaşul cu leafă modestă. îşi aduce aminte, câteodată, locul de unde l-a învăţat, dela
Singurul mijloc prin care se mai păstră îndătinata un alt cântăreţ bătrân. Şi acela îl ştia dela un alt unchiaş,
dragoste de muzică a orăşenilor cu mijloace modeste, ră cu un picior în groapă, care la iându-i abia de-şi aducea
mânea acelaş cu al ţăranilor: cântăreţii populari. Tradi aminte de când l-a învăţat, iar pe unde să-l fi auzit întâi
ţionalii lăutari ai zilelor bătrâne mai cântau încă: nici pomeneală!
« . . . cântecul Şi aşa, înfăşurat într’o ceaţă de legendă, ca şi pove
Ce ni-i drag ca sufletul!» stea răstălmăeitei «Mioriţe», cântecul acesta s’a strecurat
Şi lanţul tradiţiei rămânea neîntrerupt. prin văgăunile vremii, purtat din gură ’n gură, de gene
Eră o muzică puţin cam sălbatică aceea, făcută de raţii întregi de cântăreţi rătăcitori, şi alcătuind aproape
cântăreţii poporului, însă în muzica aceasta sulletul unui singura legătură sufletească a poporului nostru. Şi cea
popor întreg şi-a închegat mai toate simţirile. E muzica mai tare.
