Page 25 - 1908-09-10

Nrul 9-10, 1908. LUCEAFÂRUL 217
Acelaş cântec la ţară ca şi la oraş. Aceeaş jale a pregătirea deplină ca să rămână aceeaşi nuanţă nepătată
doinei susurale de vioara, în tremurai plângător al cobzei a cristalului.
şi în acordurile armonioase ale ţimbalului. Iar glasul se Şi dibăcia mânei celui ce va meşteri nestimata, va fi cu
ridica odată, cu isbucninle vitejeşti ale eroului baladei. atât mai mare, cu cât noua piatră preţioasă va putea să
Şi cheme-1 pe viteaz »Jianu«, »Corbea« sau »Novac«, când se incarneze în orice podoabă, prinzând tot aşa de bine
fraza se isprăveşte, apare refrenul, repeţirea aceea duioasă pe orăşan ca şi pe ţăran. Şi legătura va fi deplină!
înfăşurată intr’o uşoară coborîre cromatică, sfârşind strofa Până atunci însă?
ca un suspin. Porneşte iar apoi, povestea îşi desface Păstrătorii tradiţionali ai cântecelor bătrâneşti se duc,
farmecul cu acelaş hang, în oraş sau în codru, înfiorând unu câte unu. S’a stins de mult glasul lui Şolcan — »lău-
pe toţi deopotrivă cu vitejiile eroului popular. tarul Brăilei»; mai acum doi ani s’au dus, unul după altul,
Eroii aceştia, atât de fericit nemuriţi în poezie şi Marin Buzatu şi Augheluş, naistul, — alţi doi cântăreţi
•viers» — melodia populara, — rămân deocamdată cu­ populari vestiţi şi în locul comoarei de cântece, pierdută
noscuţi tot numai sub această formă artistică. odată cu ei, parodiile nemţeşti şi franţuzeşti, muzica proastă
Cine şi când va veni să ni-i desgroape, să-i scoaţă de operetă a fost întronată de urmaşii celor duşi.
rând pe râud la iveală, dând la lumină aceste frumseţi Cine ştie dacă din starea asta nesigură a cântecului
ce încep să piară odată cu purtătorii lor? nostru vechiu nu va urmii o adevărată rupere a tradiţiei!
Cum se va face trecerea dela muzica aceasta patriar­ Dar se poate, ca mai curând decât ne închipuim,
hală la cea ticluită prin meşteşugul compoziţiei, începe să să vie şi mult aşteptatul compozitor al nostru, care, in­
se străvadă. suflat de comoara asta a muzicei populare, să alcătuiască
Limpezimea izvorului cere însă curăţenia sufletului şi lucrări de artă neperitoare! b. Lăutarul.

S A R Ă .
O liră de argint e marea E ’n ea avânt şi tinereţe, E dureroasa profeţie
Şi valurile-s albe strune, E ruga care cere scut, Că vremea toate Ie înneacă. -
Pe care degetele-şi plimbă E dorul ce se sbate singur, Ascultă... Nu te înfioară
Trudiful soare când apune. Suspinul visului pierdut. Cântarea celui care pleacă?
Un bard bătrân, în faţa groapei O viaţă, 'ntreagă, ce se stinge Te-apropie, mireasă dulce,
Deschise într’a lui cărare, Şi nu ştie dac’a trăit. — Mângăie-mi fruntea obosită.
Cu gândul dus în alte vremuri, O, soare, soare, ce glas tainic Lumina mea! De-asupra mării
îşi cântă ultima cântare. Mă ’ntunecă în asfinţit... Se sbate-o pasăre rănită.
A săgetat-o fără milă Deschide braţele-amândouă,
Necunoscutul vânător. — Cuprinde-mă duios la sân.
Un gând strein răni în calea-i O, vino noapte, amuţeşte
Spre soare, visul meu uşor... Cântarea bardului bătrân!..
I. (1. Soricu.

Ip. Strâmbulescu, Ţigăncuşe.