Page 30 - 1908-09-10

222 LUCEAFĂRUL Nrul 9-10. 1908.

La răvăşit.
— Icoane din Popor. —

în muntele »Grind«, la hotarul cu movili ro­ — încă cum ? Slabe moarte, nu altfel! zice
tunde şi multe, între două trupuri de pământ Tache al Bichii. Bagsamă din pricina secetei!
frăţesc, se răvăşesc vitele. S’a strâns lume multă — Ce secetă, nene? Vite multe şi muntele
şi din ţară şi »de dincolo,* din satele de pe mic, că a mai oprit iarbă şi de fân! începe
»Moeci«, şi s’a grămădit la stâna lungă din vorba Toader Herminoiu. Au ros muntele
poeana, do lângă părău, unde se face numără­ ciocan până la Rusalii, din Rusalii până la Po-
toarea. Sub-şeful vămei nemţeşti strigă, după o breajen au mâncat la frunză, cum mâncă ca­
ţidulă galbenă, numele omului şi câte capete de prele; iar de acî ’ncolo au dat strechea prin
vaci are. Un alt funcţionar stă mai la o parte, munţii vecini, prin livezi, prin toate hobăile,
la uşa oborului şi atinge cu un băţ fiecare cap ca un ghespar scociorît. Şi le prindeau oamenii,
de vită, care ese afară, zicând cu glas molatec, înfundau oboarele cu ele, şi steteau, săracele,
în limba lui: »o dara bă, două d arabe* zile ’ntregi d’a rându’, pufnind prundişu’ ori
ş’aşa mai departe până se împlineşte numărul numărând zăbrelele gardului şi stelele de pe
din carte. Face o socoteală, iscăleşte şi dă cer şi sbierau de foame şi de doru’ iţăilor de
omului la mână hârtie, că-i slobod să treacă se rupea inima drumeţilor de ele, şi văcarii
peste frontieră. Şi cum a scăpat de numărătoare, noştri nici habar n’aveau! Şi Toader Hermi­
fiecare îşi ia binişor de pe urmă vitele lui şi noiu se ’ntlăcărează tot mai tare şi cearcă să
le dă pe mâna câte unui copil, să le treacă aţâţe pe oameni. Bar se amestecă şi Ghică
muchea şi să le pască, pân’ or sfârşi şi ei cu Muşa, mâna dreaptă a stăpânului, tot schimbă
toate daravelile. mereu vorba şi povesteşte câte-i trec prin cap,
Ca nişte puncte albe-roşii, se depărtează tot ca să nu se aprinză para răsvrătirii.
mai tare cemetiile, afundându-se ’n verdele pă­ — Aşa-aşa oameni buni! Văcaru’-i totu’ la
durilor de brazi. Clopotele bălăngănesc tot mai stână; stăpânu’ ’nseamnă laptele ce dau vacile,
slab, pe când mugetele răsună prin toate văile. cum îi spune el, cumpără sare de lins şi tărâţe
In bătătura stânei încep să se strângă oamenii, la tauri câtă-şi dau ei cu părerea c’ar fi de
vorbind aşa între ei: ajuns, adună vite multe, ori le mai împrăştie
— Câte oca ţi-a dat ţie, măi vere? întreabă când îi secetă, după povaţa lor. Ce-i de vină
Toader Herminoiu, un om înalt, cu mustăţi bietu’ stăpân, dacă a avut noroc de nişte na­
mari, negre, crunt la ’nfăţişare şi c’o tăietură gode de oameni?... Hei, măre Doamne, când
adâncă de-alungul obrazului, oacheş-arămiu. era Pestriţii’, mergeau altfel lucrurile!
— Zece de brânză şi două de urdă. Cam — Da’ ce mai e cu el? zice unul din gră­
puţinei, nu-i aşa? Că Bodoaca mea e vacă de madă.
frunte, cum rar îi poţi găsi păreche! răspunde — Ce să fie? A ajuns ca vai de el! 1 s’au
omul. uscat manile amândouă şi răsuflă mereu într’un
— Fii, dar eu, din patru capete cu lapte umăr. L-au tot dus la spitalu’ din Zârneşti,
m’ant ales cu mai nimic! Ba că una a bolit dar cum îl duc, aşa-1 iau îndărăt, şi li s’au
toată vara, ba că nu ştiu care dă cu picioru’ la urit şi la Domni cu el, că nu-i de leac, oricât
muls şi varsă şiştaru’l Ce să-i faci? Aşa-i s’ar căzni ei!
când dai vita pe mâna altuia. Te pricop­ — Da’ de cine e vorba, fârtate? întreabă un
seşte cu nimica goală şi după alte toate ţi-o Sohodolean, care nu mai fusese ’n muntele ăsta
dă şi slabă blană, şi iţălu’ pecinginos de-1 scoli pân’ acum.
de coadă ’n sus. Şi tu, biet, trebue să dai — Ce, nu ştii? făcu Ghică Muşa mirat. Apoi
creiţari, bob numărat, că altcum nu-i chip! cine n'a auzit de păţania bietului Pestriţii, cel
răspunde Toader. mai vestit văcar de pe Moeci.
— Că bine zici, nu vi se par, anu ăsta, cam — Uite eu unu’ nu ştiu nimic! zice omul.
slabe vacile? întreabă unu’. Ghică-1 trage aproape de el, îi apucă manile