Page 31 - 1908-09-10

Nrul 0—10. 1908. LUCEAFĂRUL 223
între palmi şi ’ncepe povestea. Oamenii fac din Dar în clipa aceea am zărit pe iţălar, gâfâind
trupurile lor roată deasă ’n jurul lui, şi ascultă greu pe urcuşu’ dinspre stână, dând din mâni
cu suflarea oprită ’n coşul pieptului. Ba şi şi eătând mereu îndărăt, pe când cânii înteţiau
Toader Herminoiu a lăsat vorba lui mare şi tot mai tare larma ’n părău.
trage de cât colo, dela spatele mulţimei cu — Da, ce dracu’ e măi? întrebă sterparu’.
urechea. Iţălaru’ moţăia numai din cap. înghiţea în sec
— Apăi, era într’o Duminecă, după Pante- şi zorea far’ de spor spre stână. Când s’a apro­
limon. Se făcuse nuntă ’n »Coacăze« şi tuliseră piat mai mult, s’a oprit locului, şi-a tras odată
acolo şi ciobani şi văcari şi tot, să mai vază şi sufletu’, şi abia a putut să ’ngăimeze:
ei lumea şi să mai guste un cuiu două de vi­ — Un urs!
nars. Dela stâna vacilor plecaseră mai toţi. Ră­ — Ce? Cum? Şi Pestriţii? întrebarăm noi
măsese doar baciu, iţălaru’, unu’ dela sterpe şi speriaţi.
Pestriţii la ăle cu lapte. — Nu ştiu, nu l-am văzut!
Eu mă brodisem să viu în ziua aceea în Am pus mâna, care pe cea nimerit: Unu’
munte, de ca omu’, cu câte ceva tărâţe la vite pe puşcă, altu’ pe topor; sterparu’ a luat un
şi ca să nu mâne mâncarea de geaba, uram tăciune aprins şi ne-am repezit cu toţii gră­
pus, să le ajut şi eu mai la una mai la alta. La madă şi ’n chiote lungi, ca să ne ţinem curaju’,
amiazi am adunat vacile ’n bătătura stânei, că spre părău.
n’avea cin’ s’alerge după ele, când li s’ar fi Când colo ce să vezi? Lângă bijoi, în mijlocii’
abătut de bâzâit, şi ne-am pus, să facem de cânilor, zăcea namila la pământ, într’un lac do
mâncare. sânge şi cu două şuşălei de carne, amestecate
Sterparu’ şi ăl dela iţăi stau în preajma vi­ cu pânză ’n ghiare. Lângă ea cuţitu’ lui Pestriţii,
telor; baciu’ nu ştiucecotroliă prin stâna ţoalelor, roşit până ’n plăsele. Şi el: tiântit la vre-o
eu am luat să mestec mămăliga; iar Pestriţii s’a zece paşi în alt lac de sânge. Pe semne eă-1
dus cu bota la bijoi în părău. svârlise ursii’ acolo, când a simţit răceala oţe­
Afară eră soare şi frumos. Vacile parte păş­ lului în inimă. Dupăce şi-a venit în fire, târziu
teau prin bătătură, parte dormiau, rumegând, la de tot, la spital, ne-a povestit, că a pus bota
umbră. Cânii stau toţi în uşa stânei, cu limbile la bijoi, şi, până să se umple, că eră mică de
scoase, uitându-se cu jind la aburii ce ieşiau tot vâna apei, s’a rezemat d’un fag alături şi
din căldare. sta aşa nici deştept, dar nici adormit. Auziâ
Răstorn mămăliga, baciu’aduce brânză, vin şi bine ciuruiţii’ picăturilor în botă, şi-şi da sama,
ăi de pe-afară, numai Pestriţii întârzia cu bota că nu se umpluse încă; auziâ şi cântecele pa­
la apă. serilor printre ramuri, ba într’un timp, a des­
Stăm noi, stăm; dar Pestriţii nu s’arată. luşit ş’un foşnet de frunze aproape, tot mai
— Par’ c’a pus acolo de mămăligă, de nu aproape. A crezut, că-i vre-o vacă, ori cânele
mai vine! zise Baciu’. lui şi n’a deschis ochii, până s’a simţit apucat
Ese unu din noi afară şi dă un chiot: nici de amândoi umerii, când s’a pomenit în faţă
un răspuns. cu »moş Martin«. Ce-a fost mai departe vă în­
— Poate că s’a dat la umbră, ş’a pus bota chipuiţi: buimăcit cum eră, în loc să ’nchiză
căpătâi de amiazi! adaugă baciu’. Dar ce D-zeu, ochii şi să se facă că doarme, a scos cuţitu şi
par’că, nu prea avea el obiceiu’ ăsta?!.. Ia, a lovit.
trage o fugă măi, ăla dela iţăi şi vezi ce e?.. He-hei!... Aşâ era Pestriţii, îndrăzneţ şi cu
Iţălaru’ a tuns-o la fugă, de-i duduia pământul sânge rece în totdeauna. Când avea bâtă în
sub picioare, şi cu dulăii după el. Dar n’a apucat mână şi cuţitu ’n teacă, nu se temea nici de
să ajungă bine ’n părău, şi lătrăturile dese şi »ăl din scorburi«. Umblă în inima nopţii prin
schelălăelile câinilor au deşteptat văile din somn. păduri, se ducea prin munţii ’nvecinaţi, ba tuliâ
Noi am înţeles, că larma asta nu-i d’a surda şi spre livezi cu vacile lui cu lapte, când se
şi am eşit în prag, cu bulzii ’n mâni. ’mpuţinâ iarba aci. Le ’ngrijâ el, nu-i vorbă;
— De bună samă, că s’a găsit cu vr’un cu­ dar şi lapte ca la stâna asta nu se pomeniâ!
noscut şi s’a întins la vorbă! a zis nu ştiu care. Şi toamna, la răvăşit, eră o veselie pe oameni,