Page 37 - 1908-09-10
P. 37

Nryl 9—-10, 1908.           LUCEAFĂRUL                       229
        A  doua  zi  sosise  Synnove  cea  dintâi  şi  se   de  negură.  Din  desişul  codrului  s’auzeâ  glasul
      plimba  cu  una  dintre  d-şoarele  preotului  şi  cu   cocoşului  sălbatec  care  părea  că-i  cântă  cân­
      un domnişor tânăr prin grădină.   tecul  lui;  o  cucuvaie  pribeagă  se  văetâ  cu  glas
        D-şoira  scoase  câteva  flori  cu  rădăcină  şi  le   sfâşietor,  iar  apele,  în  căderea  lor,  îşi  îngânau
      dete  Synnovei;  tânărul  îi  ajută.  Torbjorn  era  cu   viersul de veacuri, par’că mai tare  ca ’n alte dăţi.
      ceilalţi  în  curte  şi privea  şi auziâ cum îi  spuneau   Părea că întreaga fire s’a adunat să 1 pândească.
      Synnovei,  cum  trebuesc  răsădite  florile,  iar  ea   Torbjorn,  cu  privirea  îndreptată  spre  Sol­
      spunea  că  le  va  sădi  singură,  cu  mâna  ei,  şi  că   bakken,  păşiâ  înainte.  Incunjurâ  drumul  obişnuit
      va face întocmai precum o învăţaseră.  o luă deadreptul spre curte şi ajunse în curând în,
        —   Singură  n'o  să  poţi,  zise  tânărul;  iar   grădinuţa  Synnovei  de  sub  fereastra  cămăruţei
      Torbjorn luă aminte.              unde  dormea  ea.  Se  uită  împrejur  şi  ascultă.
        Când  ieşi  Synnove  din  grădină,  toţi  o  încun-   Tăcere  peste  tot.  Căută  uneltele  şi  găsi  o  sapă
      jurară,  par’că  şi  mai  sfioşi.  Ea  se  duse  dea-   şi  o  lopată.  O  parte  din  răzor  era  săpată,  dar
      dreptul  la  Ingrid  şi  o  rugă  să  s’aşeze  cu  ea  mai   numai  două  flori  erau  sădite,  pe  semne  ca  să
      la  o  parte,  pe  iarbă,  să-şi  mai  spuie  câte  ceva,   vadă cum se prind.
      că  de  mult  n’au  mai  stat  de  vorbă  împreună.   —  Sărăcuţa!  s’a  ostenit  şi  a  fost  silită  să  lase
      Torbjorn  rămase  printre  ceilalţi  şi  se  tot  uita   lucrul  neisprăvit.  Aci  trebue  un  braţ  vânjos,
      la florile minunat de frumoase ale Synnovei.  —  gândi  el  şi  s’apucâ  de  lucru.  Nu  i  era  somn
        De  data  asta  plecară  împreună,  şi  Torbjorn   de  loc  şi  nici  odată  lucrul  nu  i  se  păruse  aşa  de
      o ’ntrebă:                        uşor.  îşi  aduse  aminte  de  grădina  preotului  şi
        —  Să nu ţi duc eu florile?     cum  trebuiau  sădite  florile  şi  le-aşeză  toate  cu
        —  Ba d i — , răspunse ea prietineşte, dar fără   rânduială.
      să  se  uite  la  el.  Apoi  luă  pe  Ingrid  de  mână   Noaptea  trecea;  el  nici  nu  luă  seama.  Abia
      şi  porniră  ’nainte.  Aproape  de  Solbakken  se   de  se  oprea,  ici-colea,  câte-o  clipă  să  răsufle.
      opri  şi  îşi  luă  rămas  bun  dela  Ingrid.  Luă  apoi   In  curând  dete  gata  tot  răzorul  şi  răsădi  toate
      coşu cu flori dela Torbjorn:      florile,  după  ce  mai  scoase  câte  unele  şi  le
        —  O  palmă  de  loc,  cât  mai  am  de  mers,   schimbă, cum i se părea că vine mai frumos.
      pot să mi le duc singură.          Din  cânJ  în  când  îşi  arunca  ochii  la  fere-
        Torbjorn  se  gândise  tot  drumul  cum  sâ-i   struia  de  sus  —  da  de  s’ar  uită  cineva  să-l  vadă
      spue  că  i  ajută  el  să-şi  răsădească  florile  dar  —   Nu  se  zărea  însă  nimeni  nici  acolo  nici  aiurea;
      n’avu când.                       nimic  nu  se  mişcă,  nici  un  lătrat  de  câne  nu
        Ea  se  ’ntoarse  şi  plecă  grăbită.  El  se  gândea   s’auzeâ.  Tăcerea  dâncă  domnea  de  jur  împrejur,
      mereu că tot trebue sâ-i ajute la răsăditul florilor.  până  ce,  deodată,  s’auzi  cântecul  cocoşului  şi
        —  Ce-aţi vorbit? întrebă pe Ingrid.  prinseră  a  se  deşteptă  păsărelele  din  crâng;
        —  Nimic, răspunse ea.          una câte una îşi luau sborul ciripindu şi o ,bună-
                                        dimineaţă*.
        Se  culcaseră  toţi.  Torbjorn  se  sculă  binişor,   Cum  sta  aşa  şi  mai  netezeâ  răzorul,  îi  veniră
      se îmbrăcă şi ieşi.               în  minte  poveştile  lui  Aslak.  Cum  crezuse  el
        Era  o  sară  frumoasă,  liniştită.  Pe  cer  pluteau   pe-atunci  că.  la  Solbakken  strigoile  şi  spiri-
      nouraşi  suri-albăstrii,  sdrentuiţi  ici-colea;  ca   duşii răsar ca ciupercile!..
      dintr’un  ochiu  viu  par’că  se  uita  cineva  pe  pă­  Se uită la fereastră şi zimbi:
      mânt.  In  jurul  curţii,  şi  prin  prejur  nu  se  vedea   —   Oare  ce  va  crede  Synnove,  când  va
      ţipenie  de  om.  Din  toaţe  părţile  ţârâiau  lăcustele;   veni. până ’n ziuă, să-şi vadă florile?
      un  greere  sfârăiâ  dintr’o  pirte  altul  răspundea   Se  luminase  de-a  binele;  păsărelele  făceau  o
      dintr’alta  şi  se  înfiripă  în  iarbă  o  cântare  straş­  larmă  straşnică.  Torbjorn  sări  gardu  şi  grăbi
      nică  de  i  se  părea  flăcăului  că-1  însoţesc  cete   spre casă ...
      întregi, deşi el nu vedea pe nimeni.  Ş’apoi să poftească careva să zică că el a
       Pădurea  se  ’nâlţk  fumurie,  din  ce  în  ce  mai   fost hoţu care a sădit florile în grădina Syn
      întunecată,  până  ’n  munţi,  ca  o  mare  întinsă  novei Solbakken!   (Va urma.)
   32   33   34   35   36   37   38   39   40   41   42