Page 25 - 1908-11-12

Nrul 11—12, 1908. LUCEAFĂRUL 265
ne prăpădim!« — îmi zice vizitiul. Pun eu dincolo de el fumegă apa morţilor, pe când de­
amândouă manile pe hăţ şi trag cât pot. Aş! parte, înspre miază-noapte, Carpaţii albaştri se
Ce să ţii? Mai tare fugea, bătăiosul. Docăraşul zugrăviau pe cer. Cum? — se întrebă fata,
— că nu plecasem cu trăsura — sărea, vai adineaori îl opri în drum şi-l pofti la masă,
de capul lui. Uite-aşa. Mă mir şi acuma cum iar acum îl vorbeşte de rău ? De ce atâta rău­
nu s’a răsturnat. Pe semne c’am mai avut eu tate în sufletele oamenilor, când Dumnezeu ri­
zile de trăit. Nu mai vedeam nimic înaintea sipeşte atâta frumseţe sub ochii lor? Ea îşi ridică
ochilor, aşteptam numai să murim. Când deodată privirea în sus şi se uită la o îngustă făşie de
vedem că Pui u îşi domoleşte mersul, stă o clipă- nor alb şi străveziu ce păreâ ca un văl subţire
două şi pe urmă cade plavie peste oişte pe care prins de bolta albastră de o mână îngerească...
o rupe. M’am închinat şi m’am pus apoi cu . .. Când intrară pe poartă, vizitiul pocni din
bătaia pe Corbu. Dar el, talanul, sforăia ca o biciu şi patru dulăi de stână se năpustiră în
scorpie şi par’că vrea să treacă peste mine. Aşa spre trăsură, lătrând de bucurie, gudurându-se,
cal tare ’n gură n’am mai văzut. Şi doar mi-au dând unii peste alţii, încolţindu-se, iar un cocoş
trecut mie câţiva cai prin mână... Dar acum se opri din scurmat, frecă din pinteni, îşi înalţă
i-am luat un muştiuc cum îi trebue. Cât vrea semeţ capul şi prin cucurigatul lui vesel, părea
s’o pornească nebun, îl strângi în hăţ şi-i taie a zice celor din trăsură: bine-aţi venit!
limba. Am să vă duc într’o zi cu ei, să vedeţi
ce mai telegari... Uite, Mărgineanca! Să vedeţi După o săptămână Dora Priporeanu se de­
ce bine are să-i pară babei Chira când v’o vedea. prinsese cu traiul dela Mărgineanca. La început
0 mai ţii minte, Dorico? nu putea fi mai niciodată singură: Dobre Cosac
— Nu-i ea cam beteagă de un picior? li spunea fel de fel de fleacuri şi avea uneori
— Ba da! Ba da! Chiar aşa! încă eu râd priviri foarte ciudate, Aneta o punea să scrie
une-ori de ea. O întreb : ce mai faci, mamă Chiro? câte trei scrisori pe zi eătră Niţă Silişteanu şi
Pui porumb cu piciorul? Cine-i ăla, Ioane? Nu-i apoi le rupea; baba Chira n’o mai scotea din
învăţătorul ? »puica bătrânei* şi n’o slăbiâ din ochi. Dar într’o
— El. zi copila lui Priporeanu o surprinse ascunsă după
Când docăraşul în care eră învăţătorul ajunse un pom şi trăgând cu urechea la ce vorbiau doi
în dreptul trăsurei, arendaşul opri trăsura şi argaţi. Din ziua aceea rolul babei Chira i se lă­
făcu semn învăţătorului să stea. muri în minte: ea eră urechea «boierului* şi
— Da ’ncotro, domnule Gruia? purtă toate vorbele.
— Pân’ la gară. Zicându-i: »e rău ce faci d-ta, babă Chiro!«,
— Ia ascultă: nu poţi să vii deseară la noi ? Dora trecu pe lângă ea şi de atunci baba o
— Nu pot, domnule Cosac. îmi pare foarte rău. urmări mai rar. Arendaşul şi cu Aneta dormiau
— Ei, atunci să ne vedem sănătoşi. totdeauna un eias-două după masă şi făceau apoi
Drumeţii se despărţiră. un »pockeraş«. în acest chip Dora se vedea
— Cine-i ăsta? învăţătorul? — întrebă Aneta. deodată liberă pentru câteva ciasuri. Se ducea
— Da! — răspunse Dobre. în grădină cu o carte în mână şi se culcă unde
— De treabă băiat. E însurat? eră iarba mai mare. Lumina soarelui râură pe
— Nu! ea, desmierdând-o ...
— Pare foarte cum se cade. Cum se topiau acolo toate suferinţele ei de
— Un smintit! O secătură! — isbucni aren­ copilă oropsită şi ce mici şi nevrednici i se
daşul deodată. A băgat oamenilor fel de fel de păreau ceice o încunjurau! închidea cartea şi
fumuri în cap. Ci-că să le facă bancă aici în se rezimâ într’un cot, privind cu băgare de
sat şi când or strânge bani, să ia oamenii moşia seamă şi ascultând. Foile înguste, lungi şi ascu­
cu arendă. Dar cât o trăi Dobre Cosac, nu pun ţite ale firelor de iarbă răsfrângeau lumina soa­
ei mâna pe Mărgineanca. relui ca nişte nenumărate spade lucitoare. Unele
Dora întoarse capul şi privi pe câmp. Treceau fire răsăriau mai înălţate, mai groscioare, stând
pe lângă un lan de rapiţă în floare, care stră­ drepte ca nişte arbori voinici; altele erau mai
lucea în bătaia soarelui ca o mare de aur şi mărunte, mai subţiratice, iar sub acestea o altă