Page 26 - 1908-11-12
P. 26

266                         LUCEAFĂRUL               Nrul 11-12, 1908.
            vegetaţie  şi  mai  măruntă,  eu  foi  mai  late,  mai   ...  Şi  ’n  ziua  când  trebuia  să  se  sfârşască  de
            apropiate  de  pământul  ce  le  hrănea.  Musculiţe   secerat,  Dobre  Cosac  porunci  să  se  puie  la  tră­
            mici  treceau  sbârnăind  printre  ele,  bondari  voi­  sură  Corbii  cu  Puiu  şi  luând  şi  pe  Dora  plecă
            nici,  înzănaţi  în  ehiurasele  lor  arămii,  se  suiau   pe câmp.
            pe  tulpiniţele  mlădioase,  încovoindu-le;  furnici   Caii,  nescoşi  din  grajd  de  atâta  vreme,  înce­
            harnice  cărau  poveri  de  două  ori  mai  mari  ca   pură  a  jucâ,  dar  vizitiul  îi  ţineâ  bine.  Merseră
            ele,  le  lăsau  o  clipă-două  spre  a  se  odihni  şi   până  la  capătul  moşiei,  oprindu-se,  din  când  în
            porniau  iar  una  după  alta,  în  rânduri  negre,   când,  pentru  ca  arendaşul  să  dea  un  ordin  sau
            ca o armată disciplinată.         să  primească  vre-un  raport.  Dar  când  se  întoar­
              Fluturi  coloraţi  se  legănau  uşori  prin  aerul   seră,  dădură  peste  nişte  flăcăi  cari  steteau  roată
            luminos  ca  nişte  pansele  minunate  purtate  de   în marginea drumului.
            fiinţe nevăzute.                   —  Ce-i, mă? — întrebă arendaşul.
              Fata  priviâ  ciasuri  întregi  la  toată  această  lume   —  On arici u, boierule.
            şi  adeseori  se  întrebă  dacă  şi  în  ea  sunt  răutăţi   —  Ei, şi ce-aveţi cu el?
            ca ’n lumea oamenilor...           —  îi sunăm ca să se desfacă.
              De câteva ori se pomeni cu baba Chira lângă ea:  Dora,  neînţelegând,  cerii  lămuriri  arendaşului,
              —  A! Aici erai, puica bătrânei?  care-i  spuse  că  ariciului  ii  place  sunetul  metalic
              —  Aici, dar ce cauţi mamă Chiro?  şi  dacă  baţi  din  două  lucruri  de  fer,  atunci  se
              —  Ia nişte buruieni, puicuţo!  desface  din  învelitoarea  lui  ghimpoasă  şi  începe
              Dar  fata  lui  Priporeanu  vedea  bine  că  baba   chiar să joace.
            venise  spre  a-i  luă  urma,  spre  a  o  spionă  şi  din   —  Vreau să-l văd şi eu! — zise Dora.
            zi în zi tot mai mult se închidea în sufletul ei.  —  Ia sunaţi, măi, sunaţi înainte !
              După  câtva  timp  Aneta  nu  mai  putu  răbda   Flăcăii  începură  a  bate  în  seceri,  făcând  o
            traiul  dela  ţară  şi  plecă  la  Bucureşti,  lăsând  pe   larmă mare.
            Dora  la  Mărgineanca.  Spunea  că  i-e  dor  de   Dar  atunci  trăsura  porni  deodată  căci  Corbu
            madain  Popescu,  de  madam  Ionescu  şi  de   îşi  pusese  capu  ’n  piept  şi  svâcnise  la  goană,
            alte  cunoscute  cu  care  se  avea  bine  şi  adăogâ   silind  şi  pe  Puiu.  Din  smucitura  trăsurei,  aren­
            că  va  veni  iar  la  ţară  după  vre-o  două-trei  luni,   daşul  care  sta  în  picioare  pe  scară,  căzu  jos  iar
            căci aşa-i ea: »nu poate sta mult timp la un loc».  Dora căzu pe pernele din fund.
              Venise  acum  vremea  secerei  şi  văzduhul  părea   Vizitiul  trăgea  de  hăţuri  cât  putea,  proptindu-şi
            că  arde.  La  curtea  lui  Cosac  nu  rămăseseră  decât   picioarele  in  tabla  de  dinainte  şi  lăsându-se  pe
            Dora şi baba Chira.               spate.  Câţiva  flăcăi  se  repeziră  să  iasă  înaintea
              Peste  zi  arendaşul  da  numai  în  treacăt  pe   cailor  dar  rămaseră  în  urma  trăsurei,  învăluiţi
            acasă.  Doar  descăleca  şi  urcă  în  pridvor,  negru   în nori de pulbere albă.
            la  faţă  şi  înfierbântat.  Cerea  o  dulceaţă,  bea   Dora  înmărmurise  în  fundul  trăsurei,  albă  la
            două  pahare  cu  apă  unul  după  altul,  scoţând   faţă  ca  hârtia.  Vântul  îi  săltă  pălăria,  îi  biciuiâ
            apoi  un  haa!  de  îndestulare,  apucă  de  bărbie   obrajii,  îi  încurcă  părul.  Lanurile  se  ştergeau  în
            pe  Dora,  zicându-i:  »să  trăeşti,  frumoasa  mo­  urmă,  florile  galbine  de  lipan  scăpărau  pe  mar­
            şului!»  şi  plecă.  Par’că  nici  nu  mai  eră  aren­  ginea drumului.
            daşul care dormiâ după masă şi jucâ apoi cărţi.  Fata  îşi  aduse  aminte  de  păţania  pe  care  i-o
              Zilele  erau  lungi  şi  nespus  de  călduroase.  Fata   povestise  arendaşul,  când  veniau  dela  gara  şi
            sta  la  umbră  în  ceardac  şi  cetiâ,  iar  baba  Chira   inima  ei  îngheţă.  Caii  fugiau  mereu  şi  se  apro­
            veniâ adeseori lângă ea şi se aşeza jos, oftând:  piau  de  o  vălceluşă  peste  care  treceâ  un  podeţ.
              —  Tare-i zăduf!                Atunci  Dora  avu  o  vedenie  lămurită  a  sfârşi­
              Astfel  începeâ  ea  totdeauna  vorba.  Dar  toate   tului  ei:  trăsura  cade  de  pe  pod  şi  o  striveşte
            stăruinţele  ei  de  a  ispiti  pe  copila  lui  Priporeanu   în fundul vâlcelei.
            şi  de  a  află  viaţa  ei,  rămâneau  zadarnice  şi  baba   —  Ah!  Doamne,  omoară-mă  deodată  şi  nu
            clătină  din  cap  cu  mâhnire:  »n’am  mai  văzut   mă  lăsă  să  mă  chinuesc!  —  îşi  zise  fata  în  gând
            suflet  de  om  aşa  de  închis  ca  al  d-tale,  puica   şi închise ochii.
            bătrânei!«                         Dar în acelaş timp vizitiul strigă:






                                «                                        \ .
                               , 1
                                                                             V.
   21   22   23   24   25   26   27   28   29   30   31