Page 26 - 1908-11-12
P. 26
266 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1908.
vegetaţie şi mai măruntă, eu foi mai late, mai ... Şi ’n ziua când trebuia să se sfârşască de
apropiate de pământul ce le hrănea. Musculiţe secerat, Dobre Cosac porunci să se puie la tră
mici treceau sbârnăind printre ele, bondari voi sură Corbii cu Puiu şi luând şi pe Dora plecă
nici, înzănaţi în ehiurasele lor arămii, se suiau pe câmp.
pe tulpiniţele mlădioase, încovoindu-le; furnici Caii, nescoşi din grajd de atâta vreme, înce
harnice cărau poveri de două ori mai mari ca pură a jucâ, dar vizitiul îi ţineâ bine. Merseră
ele, le lăsau o clipă-două spre a se odihni şi până la capătul moşiei, oprindu-se, din când în
porniau iar una după alta, în rânduri negre, când, pentru ca arendaşul să dea un ordin sau
ca o armată disciplinată. să primească vre-un raport. Dar când se întoar
Fluturi coloraţi se legănau uşori prin aerul seră, dădură peste nişte flăcăi cari steteau roată
luminos ca nişte pansele minunate purtate de în marginea drumului.
fiinţe nevăzute. — Ce-i, mă? — întrebă arendaşul.
Fata priviâ ciasuri întregi la toată această lume — On arici u, boierule.
şi adeseori se întrebă dacă şi în ea sunt răutăţi — Ei, şi ce-aveţi cu el?
ca ’n lumea oamenilor... — îi sunăm ca să se desfacă.
De câteva ori se pomeni cu baba Chira lângă ea: Dora, neînţelegând, cerii lămuriri arendaşului,
— A! Aici erai, puica bătrânei? care-i spuse că ariciului ii place sunetul metalic
— Aici, dar ce cauţi mamă Chiro? şi dacă baţi din două lucruri de fer, atunci se
— Ia nişte buruieni, puicuţo! desface din învelitoarea lui ghimpoasă şi începe
Dar fata lui Priporeanu vedea bine că baba chiar să joace.
venise spre a-i luă urma, spre a o spionă şi din — Vreau să-l văd şi eu! — zise Dora.
zi în zi tot mai mult se închidea în sufletul ei. — Ia sunaţi, măi, sunaţi înainte !
După câtva timp Aneta nu mai putu răbda Flăcăii începură a bate în seceri, făcând o
traiul dela ţară şi plecă la Bucureşti, lăsând pe larmă mare.
Dora la Mărgineanca. Spunea că i-e dor de Dar atunci trăsura porni deodată căci Corbu
madain Popescu, de madam Ionescu şi de îşi pusese capu ’n piept şi svâcnise la goană,
alte cunoscute cu care se avea bine şi adăogâ silind şi pe Puiu. Din smucitura trăsurei, aren
că va veni iar la ţară după vre-o două-trei luni, daşul care sta în picioare pe scară, căzu jos iar
căci aşa-i ea: »nu poate sta mult timp la un loc». Dora căzu pe pernele din fund.
Venise acum vremea secerei şi văzduhul părea Vizitiul trăgea de hăţuri cât putea, proptindu-şi
că arde. La curtea lui Cosac nu rămăseseră decât picioarele in tabla de dinainte şi lăsându-se pe
Dora şi baba Chira. spate. Câţiva flăcăi se repeziră să iasă înaintea
Peste zi arendaşul da numai în treacăt pe cailor dar rămaseră în urma trăsurei, învăluiţi
acasă. Doar descăleca şi urcă în pridvor, negru în nori de pulbere albă.
la faţă şi înfierbântat. Cerea o dulceaţă, bea Dora înmărmurise în fundul trăsurei, albă la
două pahare cu apă unul după altul, scoţând faţă ca hârtia. Vântul îi săltă pălăria, îi biciuiâ
apoi un haa! de îndestulare, apucă de bărbie obrajii, îi încurcă părul. Lanurile se ştergeau în
pe Dora, zicându-i: »să trăeşti, frumoasa mo urmă, florile galbine de lipan scăpărau pe mar
şului!» şi plecă. Par’că nici nu mai eră aren ginea drumului.
daşul care dormiâ după masă şi jucâ apoi cărţi. Fata îşi aduse aminte de păţania pe care i-o
Zilele erau lungi şi nespus de călduroase. Fata povestise arendaşul, când veniau dela gara şi
sta la umbră în ceardac şi cetiâ, iar baba Chira inima ei îngheţă. Caii fugiau mereu şi se apro
veniâ adeseori lângă ea şi se aşeza jos, oftând: piau de o vălceluşă peste care treceâ un podeţ.
— Tare-i zăduf! Atunci Dora avu o vedenie lămurită a sfârşi
Astfel începeâ ea totdeauna vorba. Dar toate tului ei: trăsura cade de pe pod şi o striveşte
stăruinţele ei de a ispiti pe copila lui Priporeanu în fundul vâlcelei.
şi de a află viaţa ei, rămâneau zadarnice şi baba — Ah! Doamne, omoară-mă deodată şi nu
clătină din cap cu mâhnire: »n’am mai văzut mă lăsă să mă chinuesc! — îşi zise fata în gând
suflet de om aşa de închis ca al d-tale, puica şi închise ochii.
bătrânei!« Dar în acelaş timp vizitiul strigă:
« \ .
, 1
V.