Page 27 - 1908-11-12

Nrul 11-12, 1908. 1 AICEA FARUL 267
— Aţii, aţii, domnule Gruia! leseră şi cele dintâi ploi reci de toamna veniră.
Fata deschise ochii şi văzu cum un om goniâ Atunci baba Chira vesti pe arendaş că oamenii
să iasă in calea cailor. Eră învăţătorul. Ca o au intrat cu plugurile în moşia boierească, arând
lumină de fulger trecu prin mintea ei vedenia muşuroaiele de hotar. Dobre Cosac se încruntă
unei noi primejdii: învăţătorul, sărind înaintea şi întrebă:
dobitoacelor înfierbântate, căzând sub picioarele — Cine ţi-a mai spus şi asta?
lor, călcat de trăsură. Ea se ridică în picioare — Boierule, — răspunse bătrâna — te-a minţit
spre a-i strigă să se dea la o parte dar acum vre-odată baba Chira până acum ?
erâ prea târziu: Gruia înfipsese mânile în coama — Nu!
lui Puiu şi se ţinea de ea, atârnat ca un urs. — Ei, nici acum nu te minte. Au ieşit azi
— Trage de hăţul lui Puiu! — strigă el cătră dimineaţă Predeştenii şi Mărginenii de-au arat
vizitiu. muşuroaiele.
Acesta cârni şi trăsura întră pe un loc de — Ioane! — strigă arendaşul — pune şaua
curând arat, unde caii se opriră deodată. pe Corbu!
— Erâ să ne puie capu’, domnule Gruia! — — Vai de mine, boierule, nu te duce că te ucid.
zise vizitiul, sărind de pe capră, galben ca turta Dar arendaşul nu mai vedea înaintea ochilor.
de ceară. Asta-i a douaoară. Se vede treaba c’a Opri să se mai puie şaua pe cal şi porunci să
’ndoit muştiucu’ talanu’ de Corbu. se înhame caii la trăsură.
Dora nu putea zice nimic şi nu îudrăsniă să — Ce cai să puie, boierule! — întrebă un argat.
facă vro-o mişcare. — Pe Corbu şi pe Puiu! Dacă-şi fac de cap
— Grea cumpănă aţi avut, domnişoară! şi azi îi împuşc ca pe nişte câini.
Şi la aceste vorbe ea se mulţumi să dea din Şi arendaşul intră să-şi ia revolverul. Dora
cap, fără a găsi un cuvânt de mulţumire pentru se duse după el, şi-l rugă să stea pe loc.
celce o scăpase din primejdie şi care sta acum — Tu să-ţi cauţi de treabă şi să nu te ame­
descoperit înaintea ei, căci pălăria îi fusese luată steci unde nu-ţi fierbe oala — îi răspunse el,
de vânt. Limba îi erâ prinsă intr’o salivă cleioasă cu o fulgerătură în ochi.
care n’o lăsă să se mai mişte. Numai ochii ei — Atunci merg şi eu, nene Dobre!
mari şi albaştri priviau ţintă în ochii învăţăto­ — Tu?
rului şi mâna ei se întinse singură par’că spre el... — Da!
— La ce ? Ori vrei să iei vre-un ciomag în
Oamenii eşiseră la ogoare şi vremea se mai cap ?
răcorise. în văzduh plutea acel farmec nedes­ Zicând aşa, arendaşul luă un revolver mic,
luşit al sfârşitului de vară. Câmpul nu mai aveâ scoase toate gloanţele din el şi-l băgă descărcat
mai nici o podoabă, nici un alt rod, afară de în tocul pe care şi-l atârnă pe după gât. Apoi
porumb, ale cărui foi începeau a se îngălbeni luă un revolver mare, îl încărcă şi-l puse, îm­
pe alocuri. Berzele plecaseră şi pe miriştele ne- piedecat, în buzunarul drept al hainei.
ogorîte încă treceau cirezi de vite albe. Şi numai — Gata? — întrebă el apoi. Să vie logofătul
glasul ciocârliei se mai auziâ în restimpuri. în şi Ilie Olteanu cu casmalele.
dulcile amurguri senine, când poalele cerului se — Nene Dobre, ia-mă şi pe mine.
înmuiau în trandafiriu spre Apus, fata lui Ştefan — Fugi de aici.
Priporeanu se plimbă visătoare pe câmp. Uneori — Nu ! Merg şi eu. Mă duc să mă urc în
se întâlniâ cu învăţătorul şi inima ei începea a trăsură, să văd ai să mă dai jos?
bate de cum îl zărea. Gruia îi da bunăseara şi — Hai, hai odată şi taci. Dar să nu mă ble­
trecea înainte, dar turburarea ei ţineâ multă stemi, de ţi s’o întâmplă ceva.
vreme după aceea. Din ziua când cu primejdia Trăsura porni şi arendaşul strigă cătră vizitiu :
vieţii lui, a scăpat-o dela moarte poate, ea se — Mână!.. Mână, mă, nu te ’ncurcâ!
gândiâ mereu la el. Chipul lui nu-i mai ieşiâ ...Când ajunseră la hotarul moşiei, caii erau
din minte şi toate sforţările ei de a se gândi tot o spumă. Arendaşul opri în dreptul unui
la altceva, rămâneau zadarnice ... muşuroi şi sări jos din trăsură. Dora coborî şi
... Şi vremea trecea ... Porumburile se cu- ea. Muşuroiul erâ arat şi oamenii intraseră preţ