Page 29 - 1908-11-12

Nrul 11-12, 1908. LUCEAFĂRUL 269
speria pe arendaş. Dar revolverul, nefiind încărcat, Iar rănitul se văieta:
nu se auzi decât ţăcănitura percutorului. Mai — Aoleo! M’a mâncat fript câinele.
apăsă odată pe trăgaci u şi iar nu se auzi nimic. Cercul de oameni începu iar a se strânge,
Când se încredinţa că revolverul nu vrea să ia dar Gruia strigă:
foc, îl desfăcu şi văzu că n’are nici un glonţ în el. — Staţi, oameni buni, staţi!
— Pe el mă că n’are cu ce da. O altă îmbrâncitură pomi din adâncul mul-
Dar arendaşul nu se mişca. Sta acolo încremenit ţimei, trecu din om în om ca un val şi svârlî
şi nu zicea nimic. Unul ridică hârleţul să-l iz­ pe învăţător peste arendaş. Acesta şovăi dar nu
bească în cap şi Dora dete un ţipăt. Atunci căzu. In acelaş timp unul din oameni îi prinse
Cosac îşi scoase revolverul cel încărcat şi trase braţul, venind pe la spate şi un altul îl apucă
în unul ce era să-l doboare. Omul căzu, îm­ de piept. Oamenii se năpustiră atunci spre el
puşcat in tluerul piciorului drept şi începu să într’o îmbulzeală grozavă. învăţătorul fu iar svârlit
se vaete. Dora se repezi la arendaş şi vru să-i spre arendaş. Acesta se smuci din strânsoarea
ia braţul: celor doi oameni şi îndreptă revolverul spre
— Ce faci, nene Dobre? Stai. Nu mai trage! învăţător. Dora, care văzu mişcarea, se aruncă
Cercul de oameni se dădu acum înapoi pe înaintea revolverului spre a nu lăsă pe arendaş
când furia lor creştea. să tragă. Dar focul pornise şi glonţul o nemerî
— Luaţi-i 1 i v o r v e r u, mă! în piept. Ea scoase un ţipăt şi căzu pe spate
— Daţi-i la cap! sfinţind astfel cu sângele ei hotarul unei moşii.
— Să-l facem una cu pământul, băeţi! C. Sandu-flldea

Poveşti în prag.

i.
H’ai întrebat odată, Aşteaptă c’o să ’nvie
Ce-i dragostea mai ştii? Ca mâne cele văi
Ţi-am spus înflăcărată Şi poate, cine ştie .. .
Că nu ştiu ce va fi. Norocu ’n ochii tăi.
Eram atunci copile, Şi cum o să te lege
Acum suntem femei Doi ochi şi două mâni.. .
Şi vezi, de-un an de zile Atunci vei înţelege
O ştiu, surată, ce-i. Povestea din bătrâni,
Aşa te schimbă ’n toate Că nu e sărbătoare,
Că nu mai eşti a ta, Să n’aibă sfântul ei...
Şi nime nu te poate Nici om nu e sub soare
Desmetecî din ea. Ca dragul inimei.
Ai vrea mereu să plângă „De dragoste n’am frică
Vre-un fluer ca să plângi, Să ’nvie cele văi,
De mână să te strângă, Şi-a inimei văpăi"
Şi mâna să i-o strângi. Răspunde cea mai mică.
Din păsurile mele, „Durerea m’a lăptat
Tu n’ai s’o înţelegi, Şi dascăl mi-a fost chinul.
Dar n’o fi scris în stele, Căinţele mi-au dat,
5ă treacă ani întregi; Din cupa lor, veninul