Page 39 - 1908-11-12

Nrul 11-12, 1908. LUCEAFĂRUL 279

— Care? * turoasă, căreia pe atunci îi zicea balta Tuzlei.
— Scrie aici că: «Bătrânul care ajunge la Turcul râdea şi el de cheful calului şi-l lăsa să
neputinţă, se poate tămădui cu dragostea fe­ meargă cum o vrea.
ciorilor* ... — Numai în gârlă să nu mă dai, bre Belghir,
Tekir dă trist din cap, pe când hogea îl pri­ c’atunci se sfârşeşte şi cu prietenia noastră.
veşte nedumerit. Bălanul însă ţinea drumul tot înainte la apă.
— Eu nu mai am feciori... Pe semne că-1 uitase neadăpat. Săriâ căruţa în
Hogea se pleacă şi ceteşte mai departe: mers şi trecea peste bolovani, de să nu mai
— ... »sau cu îngrijirea cadânelor* ... crezi că era dusă de o gloabă beteagă. Din câ­
— Au murit şi ele ... teva opintituri, Tekir se trezeşte pe malul lacului,
— ... »sau cu prietinia unuia care te-ar iubi de unde Belghir sare aşa înhămat, cu căruţa
mai mult« ... după el, în apa noroioasă şi se vârî înainte
Tekir dă înainte din cap cu amărăciune: in baltă,
— Eu nu mai am pe nimeni in lume... — La aşa cap, amâ ci al m a... zice Turcul,
Hogea se sileşte să cetească tot până la sfârşit: ridicându-se de cărâmbii căruţii, ca să nu-1
— Ascultă aici Tekir... «mântuirea se gă­ ajungă apa.
seşte numai în iubire, să te increzi celui care Pe urmă însă, se răsgândeşte şi-şi zice:
te iubeşte şi să te laşi în voea şi dragostea lui, — Da, tu ai dreptate Belghir, numai la gârlă
că numai aşa te vindeci de toate durerile« ... mai este loc pentru un hodorog ca mine.
Tekir părea tot mai trist şi îngână înainte: La urmă însă, ce se gândeşte Tekir, că face
— Eu nu mai am pe nimeni în lume... de colo ca luminat la minte:
S’au despărţit cei doi cunoscuţi, fără să în- — Da mai ştii!.. poate aici mi-i mântuirea,
drăsnească să mai râdă şi să se mai privească. că aşa zice coranul, să mă las în grija prietinului.
Tekir s’a urcat cu anevoe în căruţa lui şi a Turcul se desbracă pe mal şi, după ce trage
plecat cu Belghir. căruţa din baltă, deshamă pe Belghir şi intră
Pe drum, Turcul se gândiâ tot la cele cetite amândoi din nou în apă.
de hoge şi nu se dumerea el bine asupra tâlcului S’au scăldat cei doi betegi cum au putut, s’au
vorbelor din coran. îi veniau în minte pe rând tăvălit prin noroiul acela moale ca o alifie, au
cuvintele: fecior, cadână, iubire... prietin... mai eşit la soare, până le-a venit foamea la
Când ajunge cu gândul la cuvântul acesta, tre­ amândoi. De Belghir eră mai uşor, c’aveâ masa
sare de par’că şi-ar fi adus aminte de ceva. întinsă pe malul lacului, rămânea numai Tekir
Vorbele hogelui dela urmă că... «să te laşi să găsească ceva de mâncare.
in voea şi dragostea lui«... îl făcu să N’a murit nici Turcul de foame, că treceau
tresară ca la o veste bună şi şi-a zis: p’acolo ciobani cu oile şi-i asvârleau şi lui câte
— Da ce prietin poate să fie mai bun, decât un boţişor de brânză. Trecătorii credeau că Tekir
Belghir? e un bătrân nebun, căruia i se năzare ca la
Turcul a oprit căruţa, s’a dat jos cu încetul, lunatici. Când îi auziau povestea cu hogea şi-l
s’a dus la cal şi apucându-1 de pe sub fălci, l-a vedeau scăldându-se cu atâta credinţă, ridicau
privit lung in ochi: din umeri şi să băteau la gură:
— Belghir... eu mă las in voea ta, du-mă — Auzi tu minte, să te tăvăleşti în nămol
la mântuire... ca bivolii şi să-ţi aştepţi de-aici leacul...
Calul nechiază de par’că ar fi ştiut şi el ceva. Tekir însă să scălda înainte cu credinţa omului
Tekir i-a scos hăţurile din gură, l-a mai netezit fără altă nădejde. Cu cât treceau zilele, cu atât
la ochi şi suindu-se în căruţă, s’a lăsat în mersul Turcul se învioră şi căpătă la picioare. Odată
calului. cu stăpânul se întărea şi calul. Intr’un timp
Belghir ci-că prinsese la putere şi o luase Tekir ajunge să sprijine chiar bine picioarele în
razna peste câmpuri, nechiezând şi cercând să pământ şi să facă drumuri mai lungi prinprejur,
sburde. după cele de-ale gurei.
Au mers ei aşa peste ponoare, până când a Belghir năpârlise şi el acum, desbrăcându-se
început a se vedea dela un loc balta asta pu­ de miţele albe care-i atârnau din iarnă, iar no­