Page 46 - 1908-11-12

286 luceafărul Nrul 11-12, 1908.

Ajungând afară la moşie l-am găsit pe iubitul mai am cuvinte să Vă descriu câtă jale am su­
nostru frate în odăiţa mică, simplă ca la ţară, ferit atunci!...
întins în coşciug!... Am rămas cu amintirea lui; şi cu cripta
Ţărancele veniau cu flori de »Liliac« şi »Lă- rece unde mă duc, când sunt în Lugoj, să-i
crimioare*, şi le puneau în coşciug, pe lângă el! mai duc flori!...
Victor iubiâ mult florile! Acolo aşi sta ciasuri întregi, pe o bancă lângă
M’am dus şi eu în păduricea din vale şi am criptă! — în liniştea aceea adâncă, stau şi mă
luat, trei frunze de stejar. — cari le-am pus la întreb: »De ce a voit soartea să ne răpească
capul lui!... atât de curând, aşa suflet bun, tânăr în toată
Mama părea mai tare în durerea ei, şi ne puterea, cinstit, talentat, iubit!......................................
mângăiâ;... dar ce cuvinte pot mângăiâ în aşa
jale?... Totul tace! nu ne mai răspunde nimeni! Din
No spunea mama cum, cu o zi înainte de a când în când, o salcie plângătoare îşi mişcă, încet,
muri, Victor a dorit, să-l ducă în curte, să crengile, — pare a şopti ceva!.. e un freamăt
vază păduricea şi verdeaţa câmpului. Tot zicea aşa lin, ce nu-1 pot înţelege !..
mamei: »Să mai ştii mami că eu voesc să mă Obosită de jale, sărut crucea şi plec! gân­
îngropaţi in pădurice, să mă ducă numai cu dind: »Ar fi fost prea frumos! N’a fost să fie«!
carul cu boi, şi băeţi din »Satu mic« unde m’am Fotografia lui ce o am, pe clavir, îmi aduce
născut, — să fie pe lângă car< ! Mişcând mânile zilnic aminte de el.
încet în semn de binecuvântare, spre pădurice O privesc, când cânt! De multe ori cânt,
a zis: »0e frumoasă e natura! binecuvântată să »Dor de Mare», de Mureşan, poezie de Neniţescu!
fie verdeaţa asta!... eu acuşi mă duc«! •Când scăpă-voi de furtună
Din clipa aceea i-a fost tot mai greu şi Când la mal o să ma ’ntorc?
tot mai rău i-a fost, până la două ore noaptea, Vai! în mintea mea nebună
în zădar speranţă torc,
când, în chinuri mari, s’a stins!
Căci ce e pierdut odată
Aşa s’a dus din lume Victor, mândria noastră, E pierdut pentru vecie; —
şi ne-a lăsat, cu sufletul zdrobit de jale! Şi ursita-mi blăstămată
Eră prea dureros, să vedem, cum a venit Vru, ce-a fost, să nu mai fie«!
un medic din Lugoj, — un jidan, cu tinichigiul Mă gândesc la soartea lui, cântând aşa! Un
să încheie coşciugul cu plumb, ca să-l treacă, eaet cu primele lui schiţe din călătoria pe » Bricul
peste hotarele satelor, în oraş—fiindcă mama nu Mircea*, e alături de fotografie, îl frunzăresc
s’a putut hotărî, să-l îngroape în pădurice. adeseori şi oftez!
După ultima slujbă făcută acolo de preotul Atât! Am scris, cum mi-a şoptit sufletul în
satului Herendeşti, au pus coşciugul într’o ladă, jalea ce o am şi acum după el!
până la hotarul Lugojului, şi aşa mergea încet Mângăere mai am, când aud şi citesc că îl
coeia, cu băieţi din Satu mic pe lângă el. apreciaţi, multe suflete luminate şi simţitoare!
Mama şi noi mergeam cu trăsura după coşciug!.. Nu ştiu, dacă Vă va fi pe plac, ce am înşirat
La hotarul Lugojului aşteptau celelalte rude aici ?
şi cunoscuţii, — preoţii, corul şi carul mortuar, Cu stimă
care l-a dus pe Victor, până la cimitir, încon­ Lucia Barbu.
jurat fiind carul de băieţii ţărani, cu făclii. — Nu Caransebeş, 9 Martie st. v. 1908.