Page 5 - 1908-11-12
P. 5
Nrul li—li 1908. LUCEAFĂRUL 245
în doine îşi varsă cel îndrăgostit focul dela eu supărat; cum e cerul plin de stele, aşa’s şi
inimă; în doine laudă el însuşirile alesei sale eu plin de jele«, ori exclamă în disperare: «De-ar
şi-o îndeamnă să răspundă sentimentelor sale; fi lumea de hârtie, i-aş da foc într’o mânie!...
doina exprimă dorul îndrăgostiţilor depărtaţi unul Tuturor li-i lumea lume, numai mie mi-i căr
de altul şi durerea celui părăsit; şi iarăş prin bune; tuturor li-i lumea dragă; mie mi-i cer
doină se mângâie cel nefericit în căsătorie, orfanul neală neagră».
rămas singur pe lume şi cel depărtat dela ai săi, Doina se cântă pe-o melodie trăgănată, plină
mai cu seamă soldatul, ce rătăceşte prin ţări de duioşie şi bogată în variaţiuni. Ea trece ade
străine, printre neamuri, a căror limbă n’o în seori din meloncolia cea mai mare într’o veselie
ţelege şi între oameni, cari n’au nici o milă cu fără margini, după cum e şi inima omului vecinie
dânsul. Doina, în sfârşit, exprimă sentimentele in luptă între sentimente triste şi vesele. Atât
omului din popor faţă cu schimbările, ce se în poezia, cât şi melodia, de obiceiu nedespărţite,
tâmplă în natură: bucuria, ce o simte la înce se numesc »doină«, şi adeseori doinaşul îşi
putul primăverii, când vede «colţul ierbii cum continuă cântecul său pe fluer, sau apoi luând
răsare® şi cum «înspică* codrul, şi când aude fluerul dela gură, doineşte mai departe cu vorbe.
«cucul cântând şi mierliţa fluierând»; iară de Doinele, exprimând toate sentimentele omeneşti,
altă parte tristeţa. ce-1 cuprinde toamna, când natural, că sunt foarte variate şi număroase. Ele
codru-şi pierde frunza şi când voinicii din el variază din ţinut în ţinut, şi am putea zice, că
sunt siliţi a pleca acasă «la copii şi la nevastă, fiecare ţinut, ba chiar fiecare sat îşi are doinele
la viaţă ticăloasă». sale. Ele se înmulţesc necontenit, chiar şi acum,
Doinele se încep de cele mai multeori cu cu când literatura cultă a început a luă oarecare
vintele: «Frunză verde...», şi anume cântăreţul avânt şi când cunoştinţa de carte pătrunde tot
îşi alege totdeauna planta sau floarea, caro se mai adânc in sânul poporului. Poeţii poporali
potriveşte mai bine cu starea sa sufletească. Astfel anonimi se acomodează împrejurărilor nouă de
cel îndrăgostit începe de obiceiu cu «Frunză verde viaţă şi dau expresiune sentimentelor lor cu
măglieran» sau cu «Frunză verde de sulfină«, cel aceeaş putere şi cu aceeaşi originalitate ca şi
supărat, cu «Frunză verde mărăcine», «Foaie în trecut. Până şi emigrările recente la America,
verde de pelin« sau «Foaie verde de mohor»; mai înainte cu totul necunoscute Românilor, le
cântecele voiniceşti se încep mai cu seamă cu vedem oglindite în versuri ca acestea:
«Frunză verde de stejar»; acelea, în care este »Cine-a scornit jalele?
vorba de un flăcău frumos, cu «Foaie verde de «Mister cu vapoarele.
bujor», iar acelea care se adresează unei fete «Dar vaporu nu-i de vină,
frumoase, cu «Foaie verde, rujă creaţă« sau cu «Că şi pe el focu-1 mână!« *)
sau:
«Floricică foaie fragă» ori «Floricică, floricea«.—
«Bate vântul frunzuţa,
Toată natura simte împreună cu cântăreţul: pa
«Vine dor dela badea:
serile, florile, codrul, câmpia, până şi norii de «Din fundul Americă,
pe cer. Cel îndrăgostit se adresează cătră fagii «Din mijlocul fabricii».**)
pădurii şi-i roagă să-l primească la umbra lor
«Horele» sunt nişte poezioare scurte, de cu
împreună cu mândra lui, «căci aro mândră ti
prins vesel, care se rostesc sau se cântă de ju
nerea, tinerea şi gingăşeâ, şi îi arde soarele
cători sau de lăutari în cursul şi în tactul
pieptul cu mărgelele, brâul şi inelele»; lui i se
jocului. Ele se numesc astfel în Principatele dună
pare că toată lumea se îndreaptă după iubita
rene şi în părţile lor de odinioară (Bucovina şi
lui: «Râsu-ţi lumea veseleşte, plânsu-ţi lumea
Basarabia), unde jocul cel mai obişnuit e «hora»,
amăreşte, şi de dragul dumitale ştie chiar şi
un cerc de jucători şi de jucătoare prinşi de
sfântul soare, că la tine când priveşte, stă şi
mâni, cari se mişcă lin, după tactul muzicei,
nu mai asfinţeşte». Dimpotrivă celui supărat i se
când într’o parte, când într’alta; pe când în
pare, că «puiul cucului din vârful nucului» «aşa
cântă de cu jale, de pică frunza pe cale, şi-aşa
*) Versurile acestea poporale au fost publicate în foaia
cântă de cu foc, de opreşte Oltu ’n loc.» «Răvaşul» din Cluj. M i st er = domnul (Englezul).
El aseamănă «Cumu-i cerul înnorat, aşa’s şi **) «Floarea darurilor», Nr, 33 din 1907.
