Page 53 - 1908-11-12

N ml 11 12, 1008. I.UCKAFĂRCI, 293

runţi. Aşa a fost de când e lumea: Dumai peste ruinele violenţa surprinzătoare a dlui Aurel C. Popovici şi des-
de cadavre s’a putut înfige pe parapet steagul biruinţii. gustătoare injuriile acelui cor de cârtitori improvizaţi,
îu serviciul acestei idei s’a angajat şi scriitorul arti­ cari s’au socotit îu drept să-şi părăsească adăpostul tă­
colului »Douâ culturi» şi călăuzit de intenţii curate s’a cerii care i-a ocrotit.
năzuit să înfăţişeze o problemă de mare interes pentru Nu ne dor nici îngăimările presei maghiare. Am fost
noi. A avut desigur judecăţi pripite, afirmaţii neînteme­ totdeauna de credinţa că un popor care are puterea de a
iate acest aiticol, dar fondul lui — cum am văzut — nu-şi ascunde păcatele, nn o lipsit încă de putinţa pre-
nu e brodat pe un neadevăr, ci dimpotrivă e izvorît din menirii sănătoase.
preocupările noastre zilnice. Iată de ce e nejustificată Octavian Gopa.

Din literatura străina.

S y n n o v e S o l b a k k e n . să fie între cei doi şi, fiindcă nu se purtau ca
alţi îndrăgostiţi din sat, începură să colinde fel
de Bjornstjerne Bjornson.
şi fel de vorbe pe socoteala lor.
Capitolul III.
Torbjorn nu le era oamenilor pe plac. O
In sat se răspândiseră fel şi fel de vorbe,
simţiâ şi el, din care pricină era şi mai aspru,
nimeni nu ştia însă ceva hotărît. De când se con­
când se întâlnea, pela nunţi şi la joc, cu alţi
firmaseră, Torbjorn nu mai da pe la Solbakken
flăcăi, şi de obiceiu sfârşiau cu vre-o bătaie. De
şi lumea era foarte nedumerită. Ingrid însă
altfel bătăile se răreau pe măsura ce creştea
mergea adeseori şi făcea cu Synndve plimbări
numărul celor ce simţiseră voinicia lui Torbjorn
lungi prin pădure.
şi aşa, se obişnui băiatul să nu mai sufere pe
— Să nu stai prea mult — îi striga maică-sa
nimeni, să-i stea ’n cale.
din nşe.
— Te-ai făcut acum bărbat, fătul meu, şi
— Nu. nu—răspundea Synnove, dar nu se
eşti stăpân pe braţele tale, nu uita însă că ale
’ntorceâ până seara.
mele sunt poate mai tari, îi zicea tată-său,
Cei doi peţitori veniră din nou. Mama le
Sămund.
spuse: ,Ea singură să hotărască* iar Guttorm
Toamna şi iarna trecuseră. Sosea primăvara
fu de aceeaş părere. Când, însă, o luau deo­
şi satul nu ştia încă nimic hotărît.
parte s’o întrebe, Synnove răspundea ,nu*.
Atâta se tot vorbise de peţitorii alungaţi,
Peţitori veniau mereu, dar nu s’a pomenit
încât, la urmă, o lăsară şi pe Synnove în plata
să-şi fi aflat vre-unul norocul la Solbakken.
Domnului. Ingrid eră însă neîncetat în jurul
Intr’o zi, pe când frecau amândouă şuştarele
ei şi se pregăteau amândouă să meargă îm­
de lapte, maică-sa o ’ntrebă pe cine are de
preună la munte. Guttorm Solbakken cum­
gând să ia.
părase un petec de păşune lângă livezile Gran-
întrebarea neaşteptată o făcu să roşiască.
liden . . .
— Ai făgăduit cuiva căi aştepţi?
— Nu — răspunse ea repede. Pe urmă nu Glasul lui Torbjorn răsuna în munţi, unde
mai veni vorba despre asta. cânta lucrând şi rânduind una-alta pentru să­
Cum, în tot ţinutul, era cea mai de seamă laşul fetelor.
şi mai avută dintre fete, o urmăreau priviri într’o zi senină, cam pe ’nserate, după ce-şi
lacome, de câte ori venea la biserică, singurul isprăvise lucrul, s’aşezase la odihnă şi se gândiâ
loc unde o puteai vedea. Fiind părinţii ei Hau- la câte toate şi mai ales la cele ce se vorbeau
giani, n’o ’ntâlneai niciodată la joc şi la pe­ prin sat. întins pe spate, în iarba ruginie, cu
treceri. braţele căpătâiu sub cap, se uita la cer cum se
In biserică, scaunul lui Torbjorn era ’n faţa boltea, albastru, pe deasupra crestelor înfrunzite
ei, dar oamenii băgaseră de samă'că niciodată ale copacilor.
nu vorbeau unul cu altul. Frunzele verzi, cetinile brazilor se legănau
Totuşi, bănuia fiecare, că o legătură trebuia ca apele tremurătoare ale unui izvor, pe albas­