Page 54 - 1908-11-12

294 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1908.

trul cerului, iar crengile întunecate, cari brăzdau pile cu demnitate şi începu să-şi cureţe, de pe
bolta în toate părţile, zugrăveau tot felul de pene, sângele vulgar de oaie.
icoane ciudate ... — Am de gând să-mi chiem regina să-şi du­
Cerul se zărea numai din vreme ’n vreme, reze cuib aici.., îşi caută loc de ouat—şopti
când se dădea câte-o frunză înlături, iar ceva mai încet şi-şi privi ruşinat picioarele goale...
mai departe, acolo unde nu se mai împreunau îl năpădiră o mulţime de amintiri dulci, din zi­
crestele copacilor, se ivea ca un râu lat, al­ lele dintâi ale primăverii, când te ’mbată şi te
bastru, alergând în cotituri zburdalnice şi se scot din firi, razele calde de soare.
pierdea în şerpuiri uriaşe. Apoi îşi ridică capul şi se uită în sus pe sub
închipuirea luă aripi şi ’ncepu să-şi plăzmu- sprâncenele umbrite de pene, spre stâncile negre,
iască din tot ce vedea, icoane minunate să vadă dacă nu se roteşte pe-acolo regina,
obosită şi trudită de povara ouălor. Se avântă
Mesteacănul, cu mii de ochi şăgalnici, râdea deodată şi ’n curând bradul îi văzu pe-amândoi
iar în spre cer. Bradul stătea tăcut şi dispre­ cum vâsleau în zarea albastră pe deasupra vâr­
ţuitor şi ’mpungeâ cu acele lui în toate păr­ furilor celor mai înalte, sfătuindu-se despre rostul
ţile, căci din ce se domolea aerul, răsăreau căsniciei lor. Şi-l cuprinse un fel de nelinişte
tot mai mulţi slăbănogi, creşteau şi-şi vârau căci, cât era el de mândru şi încrezut, nimic nu
frunzişul proaspăt chiar sub nasul bradului. l-ar fi făcut mai fericit ca cinstea de-a legăna
— Unde-aţi stat toată iarna, dacă nu e cu în creştet o păreche de vulturi.
supărare? — întrebă bradul . .., îşi făcu vânt şi-l Iată-i că se coboară şi vin deadreptul spre
trecură sudori de răşină în căldura nesuferită. brad.
— Asta-i chiar prea de tot; aşa de sus la mia­ Nu mai stătură de vorbă ci s’apucară îndată
zănoapte? Pfui! s'adune crengi. Bradul se ’ntinse şi mai şi; nu
Alături era şi-un brad bătrân, cu creştetul cărunt e vorbă, nici nu se găsiâ nimeni prin prejur
şi se uita mândru pe deasupra tuturor, îşi apleca ca să-l poată împedecâ.
ramurile pieziş şi prindea de moţ câte-un paltin Când văzură însă ceilalţi copaci, ce mare
obraznic, de-1 făcea să tremure din încheieturi. cinste-1 ajunse pe bradul cel bătrân, se ’ncepu
Oamenii rupeau mereu crengile bradului năs­ zvon mare în pădure. Un mesteacăn gingaş şi
truşnic, până când într’o zi, sătul de aşa purtare, mlădios, care se oglindea în apa limpede a
se înălţă deodată atât de sus în văzduh, încât unui pârâiaş, îşi închipuia, cu tot dreptul, că i
brăduleţul plăpând de lângă el îl întrebă spe­ se cuvine ceva din dragostea unei păsăruici
riat de s’a gândit şi la viscolul iernei? sure, care-şi făcea somnul de amiazi în frunzişul
— Dacă mă gândesc la viscolul iernei, în­ lui. El îi suflase în cioculeţ toate miresmele lui
trebi?— zise bradul şi, ajutat de Crivăţ, plezni şi-i ţinuse vermişorii pe frunze, ca să-i prindă
brăduleţul peste urechi de-şi pierdu, bietul, cum mai uşor; ba chiar, în căldurile mari, îi împletise
pătull Destul de rău. şi un coperiş des de frunze şi rămurele proas­
Bradul ursuz şi vânjos îşi împlântase aşa pete, încât păsăruica se hotărî să s’aşeze aci
de adânc piciorul în pământ, de-i ieşau dege­ pentru toată vara. Dar s’a lăsat Vulturul în
tele la şase coţi depărtare şi erau şi-acolo bradul cel mare şi ea trebuia să plece. Ce jale!
mai groase ca o salcie la locul cel mai gros Şi-a ciripit un cântec de bun rămas, dar încet
al trunchiului ei; chiar salcia făcuse într’o sară de tot să n’audă vulturul.
— cam ruşinată — mărturisirea asta hameiului, Tot aşa le merse şi vrăbioarelor mărunte
care o ’nlănţuia îndrăgostit. dintr’un tufiş de soc. Ele duceau acolo o viaţă
Bradul bărbos, încrezut în puterile lui îşi aşa de nelegiuită, încât un sturz care locuia
înălţa crengile una după alta, sus în văzduh, alături într’un frasin, nu putea s’adoarmă nici
peste puterile omului, strigând ameninţător: odată la timp, din care pricină, prea adeseori,
— Măcelăriţi-mă şi-acuma, dacă vă mai dă ocăra straşnic; cintezul din copacul vecin râsese
mâna! odată, de era mai mai să se rostogolească de
— Nu, pe tine nu te mai pot despoiâ — zise pe creacă... Dar acum văzură vulturul în
vulturul; apoi se coborî maiestos, îşi adună ari­ bradul cel mare! Şi sturz şi vrăbii şi cintez şi