Page 55 - 1908-11-12

Nrul 11-12. 1908. LUCEAFĂR ul 295
tot ce avea aripi trebui să sboare în ruptul ca­ — Azi?
pului. Sturzu se jură, în sbor, că nu-şi va mai — Da.
închiria sălaş în apropierea vrăbiilor. — Cu vitele dela Solbakken?
Şi rămase pădurea părăsită şi gânditoare în — Da.
razele vesele de soare. Bradul cel mare avea să-i — Tralala!
fie toată bucuria de-acum; dar ce bucurie pustie! — Mâne dăm drumu la vite, zise Ingrid, ca
Cu frică se plecau copacii de câteori trecea să-i întoarcă gândurile aiurea.
vântul dela miază-noapte. — V'ajut şi eu.
Bradul cel bătrân biciuia văzduhul cu crengile — Tata vrea să vie el.
lui puternice, iar vulturul se rotea împrejurul lui — Aşa?!
liniştit şi chibzuit, ca şi când ar fi fost iac’aci un — Tata a întrebat azi de tine.
biet vântuleţ, ce aducea ceva din tămâia pădurii. — Adevărat? zise Torbjorn; îşi tăie cu cu­
Dar întreg brădetul se înveselise: nici unul ţitul o creangă şi ’ncepu s’o cureţe...
nu se mai gândea că ei nu vor mai legăna nici — Ar fi să vorbeşti mai des cu tata — îi
un fel de cuib în vara asta. — La oparte! — zise ea cu blândeţe — el ţine mult la tine.
ziceau toţi; — suntem şi noi din neam! . . . — O fi!
— Vorbeşte ades de tine, când eşti dus.
— Ce gânduri te bat? — întrebă Ingrid ră­ — Cu-atât mai rar când sunt acasă.
sărind zâmbitoare dintre crengile pe cari le — A ta e vina.
dase la o parte. — O fi.
Torbjorn se sculă: — Nu vorbi aşa Torbjorn; tu ştii bine de
— Multe-ţi trec uneori prin minte — şi se ce nu-i mulţumit cu tine.
uită semeţ la creştetele copacilor. Prea multe — De ce?
vorbesc oamenii prin sat!—mai zise apoi scu- — Să ţi-o spun?
turându-şi praful de pe haine. — Tot acolo ieşim, Ingrid; tu ştii ce ştiu
— Ce-ţi pasă ţie de ce zic oamenii? şi eu.
— Ştiu eu? De altfel, pân’acuma nici n’a zis — Prea le faci toate de capu' tău.
lumea c’aş fi făcut isprăvi, pe cari să nu am de — El ar vrea să-mi lege mânile.
gând să le fac, cu toate că nu le-am făcut încă. — Da. Mai ales, când dai.
— Urât vorbeşti! — D'apoi să las oamenii să zică şi să facă
— O fi; dar aşa e! ce le place?
Ea se aşeză în iarbă, el rămase alături de — Nu; dar ai putea să te fereşti niţel din
ea, în picioare, privind drept înainte. calea lor. Aşa a făcut şi tata şi vezi de câtă
— Şi e uşor să mă fac aşa cum vor oamenii cinste se bucură acuma.
să fiu! Mai bine m’ar lăsa cum sunt. — Nu l-or fi chinuit ca pe mine!
— Şi-ai fi totuşi numai tu cel vinovat. Ingrid tăcu o clipă, se uită în jurul ei, apoi
— Se poate — dar şi ceilalţi îşi au partea de urmă:
vină, dacă e omul aşa sau aşa... îţi spun drept, — Degeaba mai vorbim ...; totuşi, unde ştii
mi e dor de linişte, vreau pace! strigă el şi se că ’ntâlneşti duşmani, nu te duce.
uită în sus la vultur. — Ba tocmai acolo mă duc! Nu în zadar
— Torbjorn! murmură Ingrid. mă chiamă Torbjorn Granliden.
El se ’ntoarse râzând spre ea: Curăţise lemnul de coajă şi-acum îl cioplea.
— Liniştete-te. Cum ţi-am spus: multe-ţi trec Ingrid se uită la el şi-l întrebă cam cu sfială:
une-ori prin minte... Ai vorbit azi cu Synnove? — Te duci Duminecă la Nordhaug?
— Da; ea s’a şi dus la stână. 1 ) — Da.
După o scurtă tăcere iar îl întrebă:
') Pâşanele pe munţii Norvegiei, sunt uneori la 5—6
— Ştii că Knut Nordhaug a venit de nunta
leghe departe de curte. De obiceiu se duce una din letele
soru-si ?
ţăranului cu turma sus la munte şi acolo petrece singură
(cu slugile) toată vara într’o colibă cu un pat, masă şi scaun, — Da.
nevăzând pe nimeni decât, poate, ici-colea pe iubind ei. Acum îl privi drept în faţă: