Page 56 - 1908-11-12

296 LUCEAFĂRUL Nnil 11-12, 1908.

— Torbjorn! Torbjorn! — Şezi —, zise el cam încurcat.
— Să i fie oare iertat acum, mai mult ca — Nu —, răspunse ea şi rămase în picioare.
altădată, să se vâre între mine şi alţii? El simţi cum îl cuprinde iar îndărătnicia lui
— Nu se poate vârî dacă alţii nu vor. obişnuită, dar ea făcu atunci ceva la ce el nu
— Nu se ştie ce vor alţii. se aşteptă de loc: se apropie de el, i se uită
— Ba, ştii tu. drept în ochi sil întrebă zâmbind: — Eşti su­
— Ea una, nu spune nimic. părat pe mine? — şi plângeâ.
— Cum poţi vorbi aşal? şi Ingrid se sculă — Nu, nu —, zise el cu obrajii aprinşi ca
uitându se în jurul ei. focul şi îi întinse mâna. Dar cum ochii îi erau
— El aruncă creanga, vârî cuţitul în şerpar plini de lacrimi ea nu văzu şi el şi-o trase înapoi.
şi se ’ntoarse la ea: — Aşa dar ai auzit?
— Ascultă! Mie silă uneori de toată po­ — Da.
vestea. Lumea ne vorbeşte de rău şi pe ea şi Vru să-l privească dar lacrimile o podidiră
pe mine, fiindcă nu merg treburile pe faţă. De şi mai tare. El nu ştiâ ce să mai zică şi ce să
altă parte, eu n’am loc la Solbakken fiindcă mai facă . .. ,Am fost poate cam aspru*, grăi
părinţilor nu le sunt pe plac. Mie nu mi e iertat înduioşat. Ea ’ntoarse capul şi şopti cu vocea
să mă duc la ea, cum fac alţi flăcăi cu fetele sugrumată:
lor, fiindcă e dintre cei sfinţi — ştii acum ? — N’ar trebui să judeci ce nu ştii.
— Torbjorn! strigă Ingrid neliniştită. El urmă: I se muiase inima, i se păreâ că e un copil
— Tata nu vrea să puie o vorbă pentru şi rugător şi ruşinat îi zise:
mine. ,Dacă eşti vrednic de ea o capeţi tu 11 — Iartă-mă, te rog.
zice el. Vorbe goale. Numai vorbe pe de-o Lacrimile se porniră tot mai dese. Lui îi
parte, iar pe de alta nici o despăgubire. — Nu eră nespus de greu s’o vadă plângând; o cu­
ştiu nici măcar dacă ea într’adevăr... prinse de mijloc şi, aplecându-se spre ea, o
Ingrid îi puse repede mâna la gură, uitându-se întrebă:
îngrijată împrejur. — Ţi-e drag de mine? adevărat că-ţi sunt
Şi iar se desfăcu tufişul şi o făptură înaltă şi drag, Synnove?
subţire păşi, îmbujorată, spre ei. Era Synnove. — Da, suspină ea.
— Bună sara. — Dar fericită nu te face dragostea ta?
Ingrid se uita la frate-său, ca şi când ar fi Ea nu răspunse.
vrut să-i zică: ,Acu vezi?!* Torbjorne se uita — Nu eşti fericită?
la Ingrid, ca şi când ar fi voit s’o ’ntrebe: ,De Ea, plângând tot mai tare, cercă să se de­
ce mi-o făcuşi?!* Nici unu nu se uită la Synnove. părteze.
— Pot să şed puţin la voi? Atât am alergat — Synnove! şopti el strângând-o mai aproape.
azi 1... Şi se aşeză. Ea-şi răzimă capul de umărul lui şi lăsă la­
Torbjorn întoarse capul să vadă, par’că, dacă crimile să curgă ’n voia lor.
e locul uscat. Ingrid îşi îndreptă privirea spre — Şezi colea să ne ’nţelegem amândoi —,
Granlinden şi strigă deodată: — Vai Doamne! şi s’aşezară alăturea în iarbă. Synnove îşi sterse
Fagerlin s’a deslegat şi calcă trifoiul! şi Kel- ochii şi se sili să zâmbească; el îi luă mâna şi
leros tot aşa... Asta prea e de tot... e vremea i se uită adânc în ochi.
să ne urcăm la munte. — Synnove dragă, de ce nu mi e mie iertat
Şi o rupse la fugă de vale, fără rămas bun. să viu la Solbakken?
Synnove se sculă. Ea tăcu.
— Te duci? întrebă Torbjorn. — Nu te-ai rugat de părinţi să mă lase?
— Da, răspunse ea, dar nu se mişcă din loc.
— Ai putea să mai rămâi..., îi zise făr' a — De ce nu te-ai rugat —, mai întreba el
ridică ochii. şi-i trase mâna mai aproape.
— Altă dată, — îngână ea. — N’am cutezat.
— Cine ştie când ... Fruntea lui se ’ntunecă. îşi îndoi un picior,
Se uitară unu la altu şi, câteva clipe, tăcură. razimă cotul de genunche şi capul în palmă...