Page 57 - 1908-11-12

Nml 11—12, 1908. LUCEAFĂRUL 297

— Aşa n’o să mai ajung cât lumea să viu la voi! în fiinţa ei, se petrecu în clipa aceea o mare
în loc de răspuns ea smulgea fire de iarbă. schimbare. Lacrimile încetară dintr’odată, privi
— Oi fi făcut şi eu destule ... cari... n’or nedumerită în jurul ei, încercă să zimbească;
fi fost cum trebuia ... dar... putea fi şi jude­ se uită însfârşit la el şi zimbi de-abinele. Se
cata mai îngăduitoare. Nu sunt un stricat... prinseră apoi de mână dar nici unul nu cuteza
ş’apoi sunt tânăr încă... abia de 20 de ani. Eu... s’o strângă pe-a celuilalt şi nici de vorbit nu
Se opri o clipă. mai vorbeau. Ea îşi trase binişor mâna dintr’a lui
— Dar aceea care cu adevărat mă are şi începu să-şi şteargă ochii şi să-şi netezească
drag, tot ar trebui să ... — şi iar se opri. părul cam răsfirat. El o priviâ şi îşi zicea în gând:
O voce înăbuşită îi şopti la ureche: — E mai sfioasă ca celelalte fete din sat şi
— Nu vorbi aşa ... tu nu ştii cât... nici In- trebue să te porţi altfel cu ea şi — dacă-i
grid nu ştie ... nu cutez să-i spui cât... aşa — nimeni n’are să i se ’mpotrivească 1
Şi începu din nou să plângă cu amar: O petrecu sus la păşune, că nu erau departe.
— Eu sufer atât de mult! Ar fi mers bucuros cu ea de mână, dar nu ştiu
Torbjorn o cuprinse cu braţele amândouă ce simţ îl cuprinsese de nu cuteză s'o atingă
şi-o strânse cu putere la piept. şi îi părea minune faptul că putea merge ală­
— Vorbeşte, vorbeşte cu părinţii, şi vei vedea turi cu ea. La despărţire îi zise:
că toate-or fi bune atunci. — Multă vreme va trece până să mai auzi
— Toate atârnă dela tine. ceva rău de mine!
— Dela mine ?
Synnove se ’ntoarse şi îi trecu braţul de Acasă găsi pe tată-sâu cărând saci cu grâu,
după gât: din hambar !a moară, căci vecinii măcinau la
— Dacă ţi-aş fi dragă, aşa cum îmi eşti tu mie... Granliden când secau apele lor. Pârâiaşul dela
zise ea cu drăgălăşie şi încercând să zâmbească. Granliden nu secă niciodată. Erau mulţime de
— Şi nu e aşa? o ’ntrebă el cu blândeţe. saci de cărat, şi mai mici şi mai mari. Femeile
— Nu, nu. Tu n’asculţi niciodată de sfatul întindeau rufe în apropiere. Torbjorn se duse
meu. Tu ştii ce ne-ar putea uni şi nu vrei s’o la tată-său şi apucă un sac.
faci; de ce? — Să nu-ţi ajut?
Şi, odată limba deslegată, îi mai spuse pe — Pot şi singur —, răspunse Sămund, săltă
nerăsuflate: îndemânatec sacu pe spate şi o luă spre moară.
— Doamne Sfinte! De-ai şti cu cât dor tot — Sunt multe —, zise Torbjorn; apucă şi
aştept ziua în care vei putea veni la Solbakken! el doi saci, se propti cu spinarea în ei. îi prinse
Dar ne’ncetat s’aud despre tine lucruri... pe peste umeri, sprijinindu-i cu coatele întinse.
cari ... n'ar trebui să le faci şi însăşi părinţii La mijlocul drumului se ’ntâlni cu tată-său
tăi ni-le împărtăşesc!... care venea să ia altele. Sămund îl privi în
Şi Totbjorn se lumină parcă la minte. O treacăt şi nu zise nimic.
vedea acum desluşit umblând de colo până Când se ’ntoarse, Torbjorn văzu că tată-său
colo la Solbakken şi pândind clipa împăciui­ ducea doi saci şi mai mari în spate. El luă acu
toare în care cu bucurie 1 ar putea aduce părin­ numai un sac mic. Când se ’ncrucişară iară, Să­
ţilor — dar el nu i ajutase nici cât de puţin mund se uită mai lung la el şi se nemeri de
s’ajungă la clipa aceea norocoasă. ajunseră amândoi odată la uşa şurii.
— De ce nu mi-ai spus mai curând? — E un om dela Nordhaug aici; te pofteşte
— Nu ţi-am spus ? pe Duminecă la nuntă.
— Nu. Nu în felul ăsta. Ingrid se uită rugător la frate-său; tot aşa
Ea se gândi puţin ... îşi tot potrivea colţu şi maică-sa.
şorţului în cutuliţe pe cari le tot netezea: — Aşa—, zise Torbjorn aspru, şi luă în spate
— Poate ... pentrucă n’am cutezat. doi saci pe cari îi găsi mai mari.
Gândul că ease teme de el îl turbură şi, — Te duci? întrebă Sămund încruntat.
pentru întâia oară în viaţă, o sărută. — Nu. (Va urma.)