Page 6 - 1908-13
P. 6
310 luceafărul Nrul 13. 1908.
Cea dintâiu lacrimă.
Părinţii lui Dumitru Marian n’au fost oameni Cu alţi tineri nu-şi prea făcea de lucru. Dar de
săraci. Aveau casa lor destul de bună, — atâta mic copil i-a rămas o patimă urâtă: nu-şi cum
numai că eră pe o uliţă mai ferită a oraşului. pără în veci nici creion, nici peana, nici ne
Măestria le mergea bine. Mai erau pe atunci greală, ci aşteptă până eşiau colegii pe-a fără,
destui români în jur, cari cumpărau pieptare şi-atunci de-odată se repeziâ şi punea mâna pe
albe, înflorite, cojoace lungi cu ciucuri de mă- vr’un creion ori peană, ochite mai din ’nainte. sau
C. Pop de Satmary, La potcovar.
tase, făcute de baciul Marian. Şi erau — şi dum turnă de unde apucă, negreală în călimării! său.
nealui şi dumneaei—oameni sănătoşi, zdraveni, L-au pârît în vre-o câteva rânduri la profesori,
roşcovani la faţă, vecinie cu zâmbetul pe buze. dar Dumitru Marian se sculă cu faţa lui pă
Nu puteam înţelege, dar nici ei, nici rude mântie şi liniştită şi, jnrându-se în fel şi chip
niile, cu cine să samene copilul Dumitru, subţire, că n’a luat nimic, scoteâ vr’un căpeţel de creion
slab, pământiu la faţă ca o şindilă bătută de şi-l arătă »lacă, dle profesor, acesta îl am. Dar
ploi. Poate c’un strămoş de-a dumneaei, grec de e al meu şi-l ţin tare de mult*.
neam, »Grecu« cum îl pomeniau oamenii. Ajuns în clasele superioare, colegii nu-1 mai
L’au dat târziu la şcoală, căci fusese tot bolnav; pârâu, ci-1 priveau dispreţuitor, şi făceau vr’o
dar învăţa bine. Când răspundea vorbiâ subţire, aluzie la patima lui urâtă. Marian îi ascultă
răguşit, ca şi când i s’ar fi frecat in gât două liniştit, ca şi când n’ar înţelege nimic, numai
tăbliţe de fier ruginit. După ce sfârşiâ, s’aşezâ câteodată zimbiâ răutăcios, cu amărăciune, in-
în scaun, zâmbind de bucurie, rânjind mai mult. torcându-şi spre ei obrajii morţi.