Page 10 - 1908-14
P. 10

338                        LUCEAFĂRUL                 Nrnl 14. 1908.
             —  Da el de unde-i? şi ce face?  duc  să-mi  vând  boii  că  n’am  ce  le  da  de
             Omul  deodată  începu  să  geamă,  apoi  în­  mâncare...
            tinse  manile,  par’că  se  apără  de  ceva:  două   Răstimp  de  tăcere.  Şi  pe  urmă  alt  glas,  o
            mâni  negre,  arse,  uscate,  noduroase  ca  nişte   plângere  adâncă,  o  rugare  chinuită  de  de­
            vreascuri, două mâni de rob al pământului.  parte :
                E muncitor... zise liniştit Chihaia.  Oameni buni! nu mă zdrobiţi! Nu mă
                îs  un  biet  muncitor...  gemu  şi  bolnavul   omorâţi, măi fraţilor!
            deschizând  ochii  cu  albul  mărit.  M’au  fărâmat   O  înfiorare  se  strecură  prin  umbra  cenuşie.
            nişte  români...  Şi  mi-a  murit  un  copil...   Omul începu a geme, închise ochii; apoi tăcu.
            şi  n’aveam  cu  ce-l  îngropa...  Ş’am  vrut  să   într’un târziu şopti lin:
            duc la târg un car de lemne ...    —  Bade Gavrile, dă-mi lumina...
             începu  să  tuşească.  îşi  şterse,  domol,  cu   Din  casa  cea  mare  se  auzi,  înnecat  în  la-
            mânica,  de  pe  buze,  sângele  năvalnic.  Şi  deo­  crămi,  plânsul  tremurat  al  nevestei  pădura­
            dată avu o privire stranie, fixă, spre boier.  rului.  Gavril  aprinse  lumânărica  de  ceară;
             —  Acu  ce  să  fac?  zise  el  cu  glas  schimbat,   bolnavul  o  cuprinse  strâns  cu  mâna  dreaptă,
            jos, adânc. Acu eu zic aşa: mă ’nsor...  apoi şopti foarte încet:
             Tăcu,  privind  stăruitor  spre  boier.  începu   De-acu rămâne femeia... — Cine plânge?...
            iar, aiurit.                     Să-i duci boii şi carul...
                Acu,  zic:  Hai,  măi  nevastă,  la  câmp,  la   —  Bine ...
            Cioara...  Acolo  muncim  o  vară  ’ntreagă  şi   Omul  avii  o  zguduire,  apoi  rămase  cu  ochii
            dormim sub căruţă... cu cânele lângă noi...  aţintiţi  în  sus,  în  bagdadie.  Obrazul  pământiu,
             în  casă  eră  tăcere.  Chihaie  se  aşezase  pe   ochii  trişti,  i  se  cufundară  ca  ’ntr’o  fumegare:
            un  scăunaş  într’un  colţ.  Boierul  ascultă  în­  ziua se întunecă încet-încet.
            cremenit  pe  scaunul  lui,  în  bătaia  focului  cu   Iertaţi-mă... şopti el şi oftă odată, adânc.
            tresăriri şi bâzâiri încete.       De  lângă  foc,  palid,  boierul  avii  o  întrebare
                Da  eu  ce  fac?  zise  deodată  hoţul  de  înceată, turburată:
            lemne...  Eu  zic  una...  boierul  zice  alta...   —  Ce-i de făcut?
            Cucoane!  şopti  el  cu  durere,  cucoane!  am   Lumina  din  mâna  întinsă,  se  aplecă  spre
            adunat  ani  de  zile  pe  lanurile  dumnitale:  pământ,  căzu  şi  se  stinse.  Nimeni  nu  răs­
            dă-mi  vre-o  două  parale  să-mi  cumpăr  pă­  punse.  Omul,  în  umbra-i  dureroasă,  tăcu
            puşoi  pe  iarnă...  Acu  eu  zic  altfel:  mă  pentru totdeauna.   Mihail Sadoveanu.



                                     Marele cerşitor.

            Din văzduh, pe temple moarte început-a să se cearnă   Le-ar cânta atât de dulce rapsodia lui Ulise
            în buchete răsfirate floarea nopţilor de iarnă...  Cel ce-a colindat în lumea pomenită doar în vise,
                                             Şi-ar cântă pe Achileos — pe viteazul cel vestit —
            Miezul nopfii. Viscoleşte. Nu e nimeni prin cetate   Să nu ’mpărtăşească soarta luptătorilor din mit...
            Doar un orb bătrân şi gârbov pe la porfi închise bate,
            Glasul lui îl fură vântul şi îl poartă înspre zări   Şi le-ar spune cât de mare-i vitejia strămoşească,
            înecându-l în izvorul viforoaselor cântări...  De-ar voî câteva clipe lângă vatră să-l primească...
                                             Dar ei nu vor... Şi cum vântul în vârtej se vaită jalnic,
            Nimeni nu-i deschide. Orbul părăsit de vlaga vieţii
                                             Cum urgia iernii crunte se tot sbuciumă năvalnic,
            Se împiedecă... se scoală pipăind uşor pereţii,
                                             Trecătorii dimineţii lâng’ o poartă încuiată
            Mâna-i tremură pe coarde şi din unghii sângerate
                                             Au găsit în zori de ziuă un moşneag ucis de ger —
            Un acord sfios de liră aiurând uşor se sbate
                                             Mâna-i sta par’că să ceară... gura lui eră ’nghetată
            Şi se pierde în urgia vântului şuerător
                                             Iar pe lira-i fără coarde scria: Lira lui Omer.
            Colindând să întâlnească râsetul bogaţilor...
                                                                    Victor Eftimiu.
            O, ce frig e! Şi atâta e de cald acum prin case!
            Cei bogaţi petrec şi nu vor la căminul lor să-l lase...
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15