Page 3 - 1908-14
P. 3

LUCEAFĂRUL

                REVISTA ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNA
                             sub îngrijirea unui comitet de redacţie.
       Colaboratori: I. Adatn, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brcdiceanu,
       I.   Ciocârlan,  V.  CioHcc,  Al.  Ciura,  Maria  Cunjan,  I.  Duma,  Elena  Farago-Falma,  O.  Goga,  Dr.  I.  Lupaş,
       Dr. G. Mumu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldca, M. Simioncscu-Râmniccanu,
                                    I. U. Soricu.


                                         Orice reproducere, fără indicarea ixrorului, este opriţii.



                             Clara Schumann. )
        Când  am  auzit-o  pentru  întâia  oară,  eram   cărnoase,  atinsul  clapelor  rotunzit,  sănătos,
       de'  opt  ani,  în  Bonn,  la  cel  dintâi  concert   aproape  bărbătesc.  Cântecul  ei  îmi  rămase
       la  care  luam  parte.  în  ziua  aceea  am  fost   pentru  totdeauna  în  urechi.  Privirea  ei  însă
       atât  de  neastâmpărată  şi  nerăbdătoare,  de-mi   mi-a rămas în inimă!
       părea  că  nu  mai  vine  sara;  rareori  în  viaţă   Ceva  aplecată,  apropiindu-se  de  clape,
       mi  s’a  părut  o  zi  aşa  de  lungă!  în  sfârşit   parc’ar  fi  voit  s’audâ  mai  bine  sau  să  fie
       sosi  timpul.  Mama  mea,  frumoasă  şi  tânără  singură  cu  clavirul  ei,  departe  de  oameni;
         atunci  abia  de  27  de  ani  şi  osândită  de   nu-şi  ridică  privirile,  dar  i-am  văzut  ochii
       câţiva  ani  şi  pentru  cine  ştie  câtă  vreme  încă,   minunaţi,  ca  moartea  de  întristaţi.  Nu  mai
       să-şi  petreacă  zilele  într’un  jeţ  pe  rotiţe,  su­  puteam  ascultă  din  pricina  ochilor  ei  atât
       ferind   cumplit,   frumos   împodobită,   fu   de  trişti  şi  trebuiâ  mereu  să  mă  gândesc,
       adusă  pe  jeţ  în  sala  Concertului.  Nu  mai   cum  poate  fi  tristă  când  are  norocul  să
       ştiu  dacă  mergeam  şi  eu  alături,  am  simţul   cânte  aşa  dumnezeieşte.  Nimeni  nu-mi  spu­
       că  am  sburat  iar  nu  că  am  umblat.  Cel  dintâi   sese  că  soţul  îi  eră  alienat  şi  că  ea  trebuiâ,
       concert!                         cu  cele  zece  degete,  să-şi  hrănească  cei  zece
        Intrarăm  în  sala  mare  şi  plină!  La  oameni   copii!  Nu  mă  gândeam  că  poate  fi  săracă,
       nu  m’am  uitat;  nu  vedeam  decât  scena  şi   văzând-o cu rochie de catifea.
       pianul.  Locurile  noastre  erau  aşa  departe   Nici  nu-mi  puteam  închipui  că  poţi  fi  artist
       încât  nu  vedeam  decât  coada  pianului,  dar  şi  sărac!  îmi  înfăţişam  artiştii  plini  de  bani.
       mama  îmi  dete  voie,  să  stau  la  mijloc,  între   La  vârsta  aceea  realitatea  e  poveste,  iar  po­
       două  rânduri  de  bănci,  de  unde  puteam  vedea   vestea realitate!
       şi  clapele.  Eram,  cum  sunt  copiii  şi  dobitoa­  Eşti  Robinson  sau  Aladin  şi  mai  des  Ro-
       cele, toată ochi şi încordare.   binson  decât  Aladin;  nu  eşti  accesibil  como­
        Şi deodată intră şi se aşează la pian.  rilor pământeşti.
        Purtă  o  rochie  neagră  de  catifea, părul  negru   Dar  pentru  ochii  trişti  mi-erâ  firea  foarte
      netezit,  peste  tâmple,  cu  cărare,  şi  nici  decum   simţitoare,  căci  cunoşteam  prea  bine  întri­
       umflat  peste  urechi  cum  eră  moda  pe  atunci,   starea  şi  suferinţa!  Mama  eră  ţintuită  în  jeţ,
       dar  des  şi  inelat,  iar  ca  podoabă,  un  singur  frăţiorul  meu  un  martir,  iar  tata  tuberculos.
      trandafir roşu ’ntunecat, din jos de ureche.  Atâtea  dureri  deschid  ochii  copiilor  şi  la
        Eră  ceva  atât  de  armonios  în  înfăţişarea   durerile altora.
       ei  de  mi  se  tot  păreâ  că  e  şi  rochia  roşie   Dar  cum  eu  mai  mult  îmi  frământam  sin­
      ca şi floarea. Mânile erau mici puternice şi  gură  mintea  decât  să  ’ntreb,  nu  împărtăşii
                                        nimărui  impresiile  mele  şi  astfel  nu-mi  vorbi
        ') Din volumul „Mein Penatcnwinkel“.  nimeni de soartea tristă a Clarei.
                                                                    l
   1   2   3   4   5   6   7   8