Page 6 - 1908-14
P. 6

334                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 14, 1908.

            D-ra  Schreck,  din  Bonn,  foarte  bună  cântă­  Şi-am  plecat.  Mă  duceam  departe,  departe
             reaţă  şi  un  cor  de  fete  tinere,  prietenile   în  lume,  pe  un  tron  singuratic,  în  moara
             mele  din  copilărie,  din  Neuwied,  cari  cântau:   muncei  neobosite.  Apoi  am  fost  mamă,  ...şi
             „Du  bist  wie  eine  Blume!“  (Tu  eşti  ca  şi  o   apoi  a  venit  noaptea,  pe  pământ,  pentru
            floare). Nu-mi puteam stăpâni lacrimile.  mine... şi ziuă nu s’a mai făcut de atunci!

















                                           N  O  1 .
             Ca florile pe cari le ’nşală   Noi ne-am găsit de-a gata casa ...  în sbuciumul meschin şi zilnic
              Surisul caldei primăveri   Şi-acum adăpostifi de ploi   Noi suntem gândul fără dor,
             Aşa am răsărit pe lume   Noi n’avem altă grije ’n lume   Suntem avântul fără aripi
              Din negrul zilelor de ieri,  Decât să ne ’ngrijim de noi,  Al fluturilor care mor
            Dar norii ’n zare stau la pândă   De ziditorii cei cucernici   Şi svârcolindu-ne ’n tărînă
              întunecafi... ne ’ndurători...   Ne batem joc... şi-s în mormânt,   Ne socotim puternici, mari,
            îi ştim ce vor şi stăm nevolnici   Că pentru noi pe lumea asta   Şi ne uităm la lumea asta
              Privind la ei nepăsători.  Nimic nu-i drept, nimic nu-i sfânt!  Ca de pe tronuri de Cesari!
             Puţin ne pasă de viată;  5ă nu ne pară via{a moartă,  Ah, ce viafă fără soare,
              E poezie sau banal,   Ne doborâm amici şi fraţi,  Ce munţi pustii şi ce cărări!
             Copii ai unor vremuri sterpe   Căci ochii noştri n’au puterea   Şi nu-i un braf să se ridice
              Noi n’avem nici un ideal...   Să spargă norii încruntafi...  Să smulgă norii de pe zări,
             Tristeţea ne cuprinde ’n braţe   Ni-i amăgim pe cei de-aproape   S’arate că mai e albastru
              Cu mila ei de cei orfani   Pândim momentul şi... rărim   Spre care să privim trufaşi...
             Şi ne trezim bătrâni şi singuri   Şi-apoi ţipăm: „Viafa-i luptă!"   Dar nu-i un braf să se ridice
              La douăzeci şi cinci de ani.  De-aud şi cei din {intirim.  Să spargă norii ucigaşi!!
                                                                       Z. Bârsan.



                                       Nemărginirea.
                Sunt  clipe  când  omul  e-atâta  de  mic   Ţi-e  teamă  că-i  gata  să  cadă  ’n  abis
                Şi gândul atâta de mare!          Pământul când tremură vântul, —
                Sunt  clipe  când  lumea  î(i  pare  nimic   Iar  cerul  de-asupra  stă  gata,  deschis  —
                Şi-un haos gândirea îţi pare ...  O gură să ’nghită pământul...
                                                                     Victor Eîtimiu.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11