Page 19 - 1908-15
P. 19
Nrul 15, 1908. LUCEAFĂRUL 371
crepă de ziuă se aud dobe, răsună trimbiţi. De Luni dimineaţa însă lumea ei învia din
Veniâ o ceată mare de oameni spre dânşii. nou; lumea aceasta curată, ca o apă lină, pe
Şi cumu-i văd — că erau ficiori mari, buni care numai din când în când o tulbură va
de cătănit i-au şi prins şi i-au făcut cătane. luri mici.
Acolo apoi o dat ei de dracul!" Şi numai câteodată, rar de tot, când pri
în chipul acesta bunica-i ţinea locului vea mai de-aproape trupurile muncite ale
câtva timp. Dar apoi jocurile începeau iar, copiilor şi nurorilor sale, când le auziâ mai
întâin mai potolite, apoi cu certe şi cu pâri. bine glasurile aspre şi răstite, se cutremură,
Mai în spre sară le eră dor de părinţi. Nu gândindu-se la zdroaba îndelungată de-o
mai aveau astâmpăr până să sosească, şi viaţă, ce-aşteaptă pe aceşti copii, cari acum
când începeau câte patru să plângă deodată, sunt aşa de senini, aşa de fericiţi. Şi tot
bunica trebuia să înceapă iar cu poveştile, atunci îi veniâ aminte viaţa de muncă ne
cu făgăduieli şi vorbe dulci. curmată, care-a trecut, iată, ca şi când n’ar
Dar pentru dânsa greutatea aceasta nu mai fi fost.
eră greutate. Cu toate s’a dedat, cum s’a Dar puţin poposea tulburarea în suflet.
dedat să-şi răsuciască fusul. Şi sara, când îi Nu-i mai plăcea să gândească la ceeace a
veniau feciorii şi nurorile şi le da copiii trecut pentru sine şi va fi pentru alţii, ci se
în seamă, nu avea decât cuvinte de laudă cufundă în lumea aceasta senină a nepoţilor
pentru ei. săi, care păreâ că-i face aşa de bine, o mân
Pentru Oana eră greutate când rămânea gâie, şi-i îndulceşte toată fiinţa. Şi adânc în
singură. Mai ales Dumineca, dacă părinţii îşi sufletul său mai doreâ numai un lucru: când
strângeau copiii în jurul lor. Atunci nu ştia va muri, să spuie popa de-o bătrână ce-a
ce să facă. Nu ştia la ce să se gândească, fost muiere harnică, soţie cu credinţă şi, în
şi nici că-şi puteâ da bine sama, că ce-i cu urmă, bunică fericită.
dânsa. I. Agârbiceanu.
Ultimul om.
în drumul său zdrobit-a lanţuri Cronos Un singur om — stingher uitat de soartă
Şi ’ntregul cer căzii în risipire Nainte poate de-a vedea lumină
Planetele s’au răspândit în aer Pe ’ntinderea imenselor cavouri
Şi se pierdu în gol a noastră fire. îşi poartă rar eterna lui ruină.
Nu-i nici amurg nici revărsat de ziuă Păşeşte mohorât — iar împrejuru-i
Nici noapte fără stele nu e Rânjeşte o superbă ’mpărăfie
Ci peste tot se ’ntinde plumburie Pe care-o stăpâneşte nemurirea
O umbră ce nu scade nici nu suie. Acelora ce nu pot să mai fie...
Lipiţi de cer stau nourii de-aramă Cu ochii stinşi el cată înspre vârfuri
Şi nici un vânt nu vine să-i urnească Dar vârfurile-s desfrunzite şi tăcute
Şi nici o pasăre nu-şi poartă zborul Iar crăcile — întinse ’n disperare
Pe ’ntinsul lor şi ’n zarea pământească. Spre ceruri, par’că-s braţe desfăcute.
Din surii munfi se frâng pleşuve creste într’un târziu şi fruntea ’nseninată
în apele tăcute şi secate O rază fericită i-o cuprinde:
La ţărmul cărora nici spumegarea O frunză s’a cutremurat pe-o creangă
Nici vântul înserării nu mai bate. Şi în văzduh uşoară se desprinde.
Se duce lin şi frunza cea din urmă...
Viaţă numai el de-acl nainte
Ahasverus îşi va purtă blestemul
Şi ’n lumea călătoarelor morminte ...
Victor Eflimiu.