Page 4 - 1908-16

380 LUCEAFĂRUL Nrul 16, 1908.
Ulărită fii, tu clipă ’nfricoşată! Dă--mi mâna ta, frumoasa mea copilă,
C-ai înviat pe cel de=odinioară Să prăznuim măreaţa înviere!
Şi i--ai trezit durerea îngropată H’auzi eterna lumilor durere?
Cu glasul tău, neîmblânzită fiară! Din mii de guri s’a deşteptat la poartă!
Cşti tot cel vecbiu, cum te ştiam odată, fiorul vecbiu de dragoste şi milă
Când, în tăcerea umedei mansarde, mi--a înviat amărăciunea moartă
Cu împleteai din fulgere cunună Şi glasul ei din cuibul tău mă cere.
Şi ’n tremurarea razelor de lună — Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă!
întretăiai tăriile cu sborul!...
Octavian Goga.
Pe^acelaş drum treci vămile vieţii
Şi fruntea ta şi sufletul tău arde,
neînfrânate sol al dimineţii!

G h i u ţ u .
De câteori aveâ vr’un năcaz ori vr’o bu­ „că tu eşti o spălătură, tu, că ţi-ai uitat de
curie mare, Ghiuţu bea până da cu oala ’n Dumnezeu şi de legea creştinească şi te-ai
câni. Bucurii aveâ rar de tot: când adună făcut păgână. Se vede că pe la vr’un jidan
ceva criţăraşi mai mulţi, când se ’ntâlneâ cu eşti slujnică de ţi-ai uitat aşa de maica Pre-
vr’o rudenie depărtată, ş’acum de curând, cista! Nu rânji, nu rânji că te turtesc. Nu
când îi muri nevasta. Că nevasta l-a bolit vezi tu că te-arată oamenii cu degetul, nu
cincisprezece ani încheiaţi, i-a tot tuşit, i s’a vezi tu că s’a băgat dracu ’n norocul tău?
tot înecat şi i-a holbat din ochi să-l sperie. Pentrucă eşti ţigană, pentrucă-s eu meşter-
Când a murit cu greu se mai puteâ cunoaşte faur, crezi că nu suntem oameni ? Aşa,
dintre scândurile patului vechiu, aşa eră de tu râzi! Noa acum numai să te cari din
slabă şi de neagră. Dar în schimb Ghiuţu casa mea, afară din casa mea, afară, afară,
aveâ necazuri destule. Cea mai cumplită greu­ afară!"
tate i-au fost cei cincisprezece ani de boală Şi fata, orice vreme să fi fost, în puterea
a muerii. Copiii îi făceau iar mult venin. Mai nopţii chiar trebuiâ să plece. Căci lui Ghiuţu
ales o fată, una de-i ziceau oamenii Teca, i se roşau ochii sub sprâncenele negre, stu­
— fată mare. Aceasta apucase de mică sluj­ foase, par’că-i umblau deodată pe sub pielea
nică pe la prăvălii, pe la domnii din sat. în neagră a obrazului vietăţi multe, aşa i se
urmă s’a dedat cu domnia, „s’a şpilărit" cum mişcă toată faţa, iar pumnii noduroşi i se
zicea Ghiuţu, s’a dus slujnică la oraş şi de strângeau gata să izbească.
atunci „s’a băgat dracu ’n norocul ei“, cum Ghiuţu, Gheorghiuţ cum i-a pus popa
spuneâ tată-său. Pe acasă da rar, ş’atunci nu numele — erâ meşter bun, atâta numai că
lucră nimic, căpătă cărţi cu poşta, pe cari n’avuse noroc de muiere ca toată lumea, şi
eră scris „Stimatei domnişoare". Vezi că se acum n’aveâ noroc de copii. Lângă făurişte
purtă acum pieptenată ca doamnele, aveâ aveâ o căsuţă de bârne încheiată bine pe
rochii şi pălărie. din afară, văruită pe dinlăuntru. Aci s’a fră­
Ghiuţu, când o vedeâ, lăsă lucrul baltă, înjură mântat el multe nopţi cu gândurile, multe-ar
pe copiii cei mai mici şi mergeâ la crâşmă fi voit să spuie, să povestească, mult ar fi
să „s’amurtă" cumziceâel: „că numai domnii avut să se ’nţeleagă, dar nu aveâ cu cine.
beau de buiaci ce-s, noi sărăntocii bem de Până i-a trăit muierea tot mai erâ ceva,
năcăjiţi. Bem să ne-amorţim oasele şi su­ că dacă nu răspundeâ la întrebările lui, tuşiâ
fletul". Şi dacă şi le amorţeâ mergeâ acasă cel puţin şi prin tuşă arătă că-i de un gând
şi începeâ să-şi spovedească fata cea mare: cu Ghiuţu. Dar copiii nu puneau preţ pe vor­