Page 17 - 1908-17

Nrul 17, 1908. LUCEAFĂRUL 417

Scrisoare acasă.
Ca să viu la sfat acasă, îmi trimiteţi, tată, carte
Iscălită de toţi fraţii şi de sora ’n colţ deoparte.
Petrecutu--s’au atâţia din bătrâni cu cari deodată
fli văzut argintul vârstei, înălbindu-ţi firu ’n picată,
Şi se poate ’n toată clipa, şirul zilelor puţine
Ca să frângă dintr’ odată firul slab ce le mai ţine.
Şi n’ai vrea să-ţi fie ţerna apăsată de ’ndoială
Că nu=ţi ştii copiii ’n pace şi ’n cinstită rânduială,
Şi mă chemi la sfat acasă, parte ca să--mi faci şi mie,
între fraţi şi între mine să nu fie duşmănie.
Tiu, tătucă, eu acasă n’oi veni să--mi cer ogorul,
Căci cu--agbiasma suferinţii n’ani stropit şi eu mohorul
Ca să cer acuma parte, şi mi--i mâna blăstăniată
Să nu poarte plug de coarne... Ce să fac cu partea, tată?
Şi nici drumul lung de ţară încă nu s’a şters din minte,
Când veniâ la târg, cu rândul, în Duminecă ferbinte,
Câte=un frate să--mi aducă tot ce mâna cea mai dragă
flşezat--a de cu seară, pe o laiţă, ’n desagă.
TTu, nu pot veni la parte, căci curg multe râuri pline
De sudori şi de iubire între fraţi şi între mine,
Dar’ ’nainte de ce vouă mă închin de sănătate,
flş mai spune--o vorbă, tată, dintr’un suflet ce mi-i frate:
flzi, când scriu aceste şire, nu ştiu cum în minte-mi vine
Că de--acum pe veşnicie se deschid cărări străine
între fraţi şi între mine; par’că nu--i nici o scăpare
Şi-s pribeag pe--un vârf de stâncă, şi de--abiâ mai văd în zare
Drumul drag cu colb de ţară, şi în ceaţă tot mai deasă,
Printre aburii de câmpuri, îmi pierd fraţii mei de=acasă.
Şi atâtea alte lucruri vin din fund de zări uitate
Şi sfioase se aşează ’n pragul minţii ’nfiorate:
Vin să-şi iee ziua bună de acum pe veşnicie
Dela un copil ce ’n lume şi--a pierdut credinţa ’n glie.
Coată ţarna azi în suflet mi s’a coborât deodată
Cu mirosul sfânt de brazdă de supt zarea depărtată,
Ca să-şi iee ziua bună, şi-aş voi să ştiu, părinte,
împărţeala rânduită de cuvântul tău cuminte:
Cui îi vine parte-ogorul dintre lunci cu rug de mure,
De pe-al cărui bat odată, eră, tată, să mă fure,
Ceata de furnici vecine; cui ogorul cel mai mare,
Pentru care--un sfert de vară, cătră-amiazăzi, pe cărare,
Coboriani din dealul popii cu desaga plină ’n spate
Şi mai tare decât mine pe la drumul jumătate?
Dar păşunea, unde ’ntr’una, vara, câte--o pălărie
îmi luă tiptil jitarul, drept zălog şi mărturie?...
Şi acuma încheiu slova şi zic multă sănătate
Ca toţi fraţii şi la sora:
Domn şi fost copil şi frate,
G. Rotită.