Page 16 - 1908-19

468 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1908.
N’are el putere, nici ca să vorbească? De va rămânea şubred, îl voiu îngriji!
Ştiu şi eu cum i-o fi; — cu atât mai Acum vorbesc cu părinţii... Rămâi cu bine,
mult se gândeşte... Ingrid, eu mă ’ntorc la colibă.
Citeşte ceva? Strânse cu căldură mâna prietinei şi se
— l-a cetit mama odată şi de atunci trebue sculă.
să-i cetească în toate zilele. Dar... răvaşul... murmură Ingrid.
— Ce zice el? Răvaşul ? Ce răvaş ?
— Mai nimic. Zace aşa cu ochii ţintă. Ingrid se sculase, îl căută şi i-1 dete. Dar
— Zace în odaia cea cu flori ? pe când, cu stânga, îi strecură biletul în băz-
Da. măiuţa de pe piepf, cu dreapta o cuprindea
Cu faţa spre fereastră? strâns de mijloc, sărutând-o cu foc. SynnOve
Da... Jucăria aceea, care i-ai dat-o tu, simţi lacrimi mari, fierbinţi pe faţă. Apoi
e atârnată de fereastră şi se ’nvârte mereu. Ingrid o împinse binişor spre uşă, par’că
De acuma... tot atât! Cât voiu trăi, nu i-ar fi fost frică s’o mai vadă.
mă va putea sili nimeni să-l las; ce-o da Synnbve, numai în ciorapi, coborî binişor
Dumnezeu! treptele ; şi, cum mintea îi eră prea frământată
— Dar... doctoru nu ştie dacă se mai de gânduri, nu luă seamă pe unde calcă, făcu
poate însănătoşă de tot... zgomot, se sperie, îşi luă iute ghetele în mână
Synnove ridică fruntea, îşi opri lacrimile,. şi fugi până ajunse la gard; aci se opri, se
se uită la Ingrid fără a zice un cuvânt, plecă încălţă şi urcă repede dealul; sângele îi
apoi din nou capul şi rămase pe gânduri. clocoteâ. Urcă îngânând un cântec, şi alergă
Cele din urmă lacrimi îi lunecau uşor pe tot mai tare până ce deodată, obosită de atâta
obraji; îşi împreună mânile... şi nemişcată, alergare, fu silită să se aşeze; şi... atunci îşi
părea că ia o hotărâre mare. aduse aminte de răvaş ...
Deodată i se însenină faţa, s’aplecă zim- A doua zi de dimineaţă, când începu cânele
bitoare spre Ingrid, o îmbrăţişă cu foc şi-i să latre, când vacile trebuiau mulse şi scoase
spuse: din grajd. Synnove nu se ’ntorsese încă. Şi
cum steteau băieţii şi se minunau şi se în­
trebau unde să fi fost de nici n’a dormit la
colibă? iată că sosi şi ea.
Făr’ a zice un cuvânt, le făcu de mâncare
şi le pregăti merinde.
Dealurile mai joase erau încă învăluite în
ceaţă; în tot locul străluceau picăturile de
rouă pe câmpul ruginiu.
Ciurda ieşiâ mugind, în aierul proaspăt al
dimineţii, vacile, una după alta, urcau cărăruia,
iar la marginea bătăturii Ie întâmpină cânele
şi le ţinea calea; nu le lăsă să treacă decât
după ce ieşiseră toate din grajd. Clopotele
de cioaie răsunau tremurat dealungul pripo-
rului; lătratul cânelui tăia văzduhul, iar băieţii
se ’ntreceau la chiuit.
De atâta larmă, Synnbve alergă pe câmpie
la locul ei drag, unde şedea cu Ingrid.
Nu plângea, şedea liniştită cu ochii ţintă
în zare, şi numai ici-colea îşi da seamă de
larma care se pierdea şi se netezea par’că,
Bourdelle, Bustul pictorului Jean-
Dominique Ingres. depărtându-se mereu. Şi, încet, încet, începîi