Page 16 - 1908-20

488 LUCRAKĂRUL Nriil 20, 1908.

Adam. în zborul lui cărare nouă taie
Asupra lor va râde viitorul, Şi tot îşi vede ţinta împlinită,
Pe purtătorul trebilor de obşte, Legi nouă-aduce întruparea lui
Pe ortodoxul cărui ne ’nchinăm Dar uită-te: în faţa lor piticii
L’or porecli urmaşii saltimbanc, Stau stăviliţi şi nu pot prinde aripi.
Când va veni luceafărul de-aievea
Cu strălucire fără de minciună, Discipolul.
Bărbatul vrednic, simplu şi firesc Răspunde-mi deci, măiestre, ce să fac?
Ce sare-atunci când groapă vede ’n cale Atâtea nopţi eu am jertfit ştiinţii,
Ş’alege drumul câmpului deschis. Ca să devin de-o pănură cu proştii?
Şi ’nvăţătura care duce astăzi Atâta trudă înzadar pierdută?...
Cu ceaţa ei Ia casa de nebuni
Neînvăţată toţi o vor pricepe! Adam.
Pierdută nu-i: câştigi îndreptăţirea
Discipolul. Ispita ei dispreţului s’o dai!
Celce n’a stat nicicând pierzării ’n faţă
Acesta-i graiul ce-! vorbeau odată
Apostolii... Şi-l înţeleg, măiestre: E nevoiaş şi laş de se fereşte.
Dar cel viteaz şi încercat în lupte
Dar dacă toate-s fără de folos,
Vai, nu-mi sdrobi iubirea pentru artă Poate lăsă o harţă trecătoare,
Curajul lui înfrânge bănuiala.
Şi ca s’o ’nvăţ eu legea să-i cunosc!
Adună-1 deci ăst vrav de pergamente,
Ăst mucegai de foi îngălbenite,
Adam.
L’aruncă ’n foc! De veci zădărnicit-a
Şi arta e atunci desăvârşită Statornicirea minţii noastre limpezi,
Când se ascunde de n’o vede nimeni! Cruţându-ne de sarcina gândirii,
Din slova lui purced drept prejudiţiu
Discipolul.
Şi rădăcină prind în lumea nouă,
Să mă opresc la adevărul dur? Păcatele atâtor veacuri moarte!
Au nu vestmântu ’nchipuirii mândre
L’asvârle ’n loc! Şi treci la sânul firii!
însufleţeşte operele noastre? Din cărţi să ’nveţi tu rostul unui cântec
Şi cum e codrul, pân’ viaţa trece
Adam.
între păreţii prăfuiţi şi reci...
E drept, e drept. Cu duh astfel se ’mbracă, Crezi prea lung traiul de vrei pân’ la groapă
Astfel devin asemănate firii, Să tot culegi înţelepciuni din cărţi?.
întruchipări cu suflet veşnic viu, Deodat’ să zicem slovei bun rămas!
în alt chip sunt păpuşi neputincioase. Te poarte ’n drumu-ţi tinereţa mândră
Să nu te temi că ’nchipuirea ta La cântec drag, la razele de soare,
Trece hotarul larg al firii noastre, Iar’ tu ’ndoielnic păzitor de suflet,
Dar nu-s porunci şi lege nu-i în artă! Mă du pe mine ’n lumea viitoare
Acel ce poart’ un Dumnezeu în suflet, Ce ’nţelegând un suflet sfânt şi mare
Va cuvântă, ori va săpa în piatră, Va da cuvânt gândirii ce mijeşte
Va ’nfiripâ la cântece măiestre, Prin dărmătura veacurilor stinse!...
Va plânge-amar când sufletul îl doare (Cortina).
Şi va zâmbi ’n beţia voluptăţii... Trad. de Octavian Goga.