Page 19 - 1908-20

Nrul 20, 1908. LUCEAFĂRUL 491
Făcu şi aceasta, iar la un an se întoarse Synnbve, care la început nu prea luase
ca preot şi iarăşi o întrebă: sama, ascultă acum cu luare aminte, iar când
- Mă crezi acum? şi purtă rasă şi guler Karen se opri, ea întrebă:
mare alb. Şi pe urmă ce-a mai fost ?
Mai întâi vreau să te-aud de câteva ori Nimic, răspunse mama.
propovăduind cuvântul Domnului în biserică. Guttorm se uită la Karen, iar ea îşi în­
Şi el predică frumos cu glas limpede şi toarse faţa, apoi zise:
puternic, cum se cuvine unui preot. Pomeni Poate să mai fi fost ceva, dar tot una e.
chiar de păcatele lui şi spuse mulţimii cât Mai este? întrebă Synnove întorcân-
de uşoară e biruinţa, dacă odată ai făcut du-se la tată-său care păreâ că ştie.
începutul şi cât e de alinător cuvântul Dom­ Hm, mai este, dar vorba mami-ti, e
nului, dacă odată l-ai aflat şi priceput. tot atât.
Apoi veni iar la Karen şi o întrebă: Ce s’a întâmplat cu el? întrebă Synnove.
Mă crezi acuma? ti, vezi, asta-i asta zise tatăl, uitân-
Da, cred că vei trăi aşa după cum singur du-se la nevastă.
ai văzut că e bine şi acum, ascultă-mă, Karen se răzimase de spatele scaunului şi
să-ţi spun şi eu, că de trei ani sunt logodită se uită la amândoi.
cu vărul meu Anders Haugen, iar Dumi­ S’a nenorocit? întrebă iar Synnove,
neca viitoare să ne binecuvintezi tu în faţa iar maică-sa îi răspunse:
altarului. Povestea se sfârşeşte acolo unde trebue
să se sfârşască. Se sculă şi plecă. Plecă
Şi mama încheie povestea. apoi şi Guttorm pe urmă şi SynnOve.

Oceanul cântă.
— Sonet. —
De sus lumina dulce şi-o trimite lin cer hain o departâ de mine
Şi ’n curcubee fruntea-mi încununa, Cu ea să-şi lumineze noaptea lui.
Şi ce duioasa harfa mea răsună Dar cerul nopţii tot umbrit rămâne.
De dragul ei — al stelei strălucite!
Ci eu o port în apele verzui,
Iar valurile ’n faja ei ’şi-adună O port în veci un talisman de bine,
Comorile de veacuri tăinuite, Căci este-a mea, a mea şi-a nimărui!
Uifat-am de furtuni şi de ispite,
I. U. Soricu.
Şi doar un gând mă doare: Să n’apună!

Cântec.
De-a fi să mor, să mor în tinerele, Vlăstarului ce-a ’nmugurit de-a bine
Să plângă firea ’ntreagă ’n urma mea, Şi-l vezi că-i frânt îi zici: Putea trăi!
Căci jalnic nu-i nimic ca fruntea ’n crete Aşa să facă soarta şi cu mine,
Şi-o lume mută când te-a ’nmormântâ. Să-şi facă visuri to(i cu ce aş fi.
27 Martie 1907. H. P. Petrescu.