Page 5 - 1908-20
P. 5

Nrul 20, 1908.             LUCEAFĂRUL                       477



















              T. Aman: Moş Neagu. (gr.).         T. Aman: Ţigancă (gr.).
      iese  pe  uliţele  târgului,  când  vin  femeile  în   Acum  a  început  să  se  îngroaşe,  pântecul
      piaţă  cu  coşurile  de  ouă  şi  puii  de  găină,  şi   i  se  umflă  şi  stomacul  i  se  ţugue  ca  un
      stă  martor  la  hărţueliie  dintre  precupeţii   burduf,  de  nu-i  mai  încap  în  gherocul  pe
      hrăpăreţi,  slujnicile  şi  soldaţii  ce  se  bat  să   care-1  poartă  descheiat,  pantalonii  i  s’au  întins
      apuce  o  bucată  mai  bună  şi  mai  ieftină,   ca  pe-o  tobă  şi  i  s’au  scurtat  de  i  se  vede
      până  nu  le-o  şterge  alţii...  Când  îi  ajunge,   gumilasticul  cismuliţelor  de  ghems.  A  început
      se  strecoară  în  grădiniţa  publică  de-alături,   să  dea  de  ruşine  cu  călăritul  şi  se  fereşte
      pe  cărarea  cea  mai  strâmtă  unde  se  ’mbie   de  zâmbetul  cam  şiret  al  căpitanului  dela
      rămurişul  de  liliac  şi  de  hurmuz,  până  ajunge   escadron,  care  i-a  mai  trimes  de  câteva
       la  o  potecă  ce  coboară  pe-un  povârniş,  şi   ori  pe  Şoim  şi  nu  s’a  mai  simţit  volnic  să-l
      se,lasă  de  vale,  pe  lângă  zăgazul  dela  vamă,   călărească.  Când  vine  întâmplarea  de  dă
      de  ascultă  murmurul  surd  al  Dunării,  iar   ochi  cu  căpitanul  Bistriţeanu,  se  aprinde  la
      ochii  lui  înflămânziţi  îndrăgesc  valurile  răs­  chip,  schimbă  feţe  şi,  fâstâcit,  îl  trage  la  o
       colite  de  vânturi  şi  se  pironesc  în  meterezele   ţuică, la o drojdie ceva, în vre-o băcănie:
      zidurilor  cetăţii  ce  se  zăreşte  peste  malul   „Mă,  tătucule,  oiu  fi  îmbătrânit,  mă,  să
       cel  drept,  purtând  nevindecate  în  coaste   nu-ţi  baţi  joc  de  mine,  mă;  aşa  vrei  tu,
       rănile  negre  ale  ghildelor  româneşti.  Atunci   taicule,  să  mă  faci  de  pomina  escadronului  ?“
      întinereşte,  altfel  îi  bate  inima,  se  simte   Şi-şi  înneacă  ciuda  într’un  păhăruţ  de  ma-
       uşor  ca  fulgul  şi  mâna  i  se  apasă  pe  locul   stică,  pe  care-1  dă  de  duşcă  şi  mai  zice  de
       din  piept,  unde  simte  zvâcnituri  ce-i  prici-   un rând...
       nuesc  o  pătrunzătoare  dar  dulce  durere...   Puterile  scad  mereu  însă,  vlaga  piere,
       Şi  cum  nu-l  aude  nici  vântul  ce-i  fură   somnul  lui  ca  de  prunc  i  se  face  mai  greu,
       vorbele  de  pe  buze,  rosteşte  tare,  tare  de  tot:   mai  adânc,  se  deşteaptă  înnăcrit,  dar  de
        „Unde  mai  e  un  războiu,  mămulică  Doamne,   lăsat  tot  nu  se  Iasă  cu  una,  cu  două,  şi  tot
       pân’  ce  nu  ’nchide  ochii  Tătucu  ! . . . “   şi  c’o   aşa  îl  văd  orăşenii,  cu  surâsul  lui  tineresc,
       nădejde  mare,  de  copil,  când  soarele  începe   c’o  glumă  pentru  fiecare,  ticluită  că  se  bro­
       să  tivească  crestele  dealurilor  cu  însăilituri   deşte  totdeauna,  şi  cu  floricica  de  mătăsuri
       de  flăcări,  învălue  zările  cu  o  privire  de   ripsate Ia chiotoarea gherocului.
       revedere,  taie  drumul  spre  cafeneaua  de  sub   La  zile  de  părăzi  cam  are  năcaz,  acum,
       hotelul  cel  mare  şi  se  împacă  c’o  boabă  de   până-şi  suge  pântecul  în  mundir,  până  să-şi
       vişină  în  zeamă  de  zahăr  ars,  până  ce  se  iveşte   îmbrace  c h i l o t a ,   până  să  ’ncingă  şarful  şi
       vre-un muşteriu de dardăr.       să pună ledunca. Se duce umflat ca un
                                                                   1*
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10