Page 11 - 1908-21

Nrul 21, 1908. LUCEAFĂRUL 507

Codrea.

De cătră seară, aşa când se împreună ziua Se obişnuise cu mădăritul şi gogolitul babei
cu noaptea, Codrea se aşeză pe pragul tinzii, ca copilaşul din leagăn cu ţâţa.
îşi vâră pipa de lut roşcat între măsele şi se O jumătate de veac petrecură în căsuţa
certă cu babă-sa. aceea dărăpănată, cu coperiş petecit, ţuguiat,
„Hm... Mă... Ce ştii tu, ori ficiorii tăi!... pitulită supt coasta de molizi din capul sa­
Voi toţi laolaltă nu plătiţi o ceapă degerată, tului. Şi au trăit... Au trăit şi mai bine, şi
mă...“ mai rău, dar mai mult tot bine. Baba se
Lelea Firoana îi cunoştea năravurile şi nu-1 simţiâ mai prostucă, mai bătucită la cap şi
prea luă ’n samă. Sprintenă ca o fată de nu i se punea în ponive. îşi călcâ pe inimă
măritat, cu zbârciturile obrajilor rumenite de şi de nu i se părea ceva, şi-i da pace să se
bujală, se învârtea pe lângă vatră, da încoace, sfarme el din gură, să hăpălească până s’a
da încolo şi ’n sfârşit răsturnă, din ceaonaşul hrăni. Numai câteodată îi treceau suliţe reci
afumat, o mămăligă aburoasă pe crupător. prin inimă şi o podideau lacrimile... câte­
Şi atunci Codrea încetă din sfadă, se mul- odată când Codrea huleâ prea tare pe ficiorii
comeâ. îşi ascundeâ luleaua în şerpar, se lor. Durere năvalnică ţişneâ atunci din su­
trăgeâ bodogănind pe laiţă, îşi făceâ cruce fletul ei obidit, sângele începea a-i svâcni
de trei ori, creştineşte, şi îmbucă în tihnă şi mai puternic în vine, faţa pocită, gălbejită
chibzuit. După cină umflă iarăş pipa, scor- ca frunza veştedă, i se îmbujora de milă şi
moneâ în foc un cărbune potrivit, pâcăiâ de mănie, şi s’ar fi încumetat să-l şi afuri­
ţeapăn de câteva ori slobozind fuioare groase sească... Dar nu putea. Vorbele întretăiate
de fum alburiu pe gură şi pe nas, şi apoi se înmuiau într’un plâns amarnic. Şi Codrea
se lungeâ pe pat. se cătrănea că de ce-şi mâncă ea zilele
într’un târziu întrebă trăgănat, cu glas pentru nişte copii ca aceia. El nu-i putea
moale: vedea ’n ochi de urâţi...
„Tu, babă! Eră moşneag sfătos Codrea, un moşneag
— Haba, vâjule! înalt şi drept ca un steag, cu nişte ochi
Hm... Oare ce mai face Ionică?... Ha? albaştri de femeie, limpezi şi adânci. Două
Ştie-I Dumnezău, măi moşnege... cete de creţele mărunte îi pornesc de pe op-
Oare n’o fi flămând? cina obrajilor şi aleargă deavalma, încrucişate
Bunul Dumnezău îl ştie că el ne poartă şi colăcite, în sus cătră gropile ochilor şi ’n
grije la toţi...“ jos spre colţurile gurii, unde apoi se pierd
Codrea se ridică repede, înţepat, scoteâ în desişul perilor bătuţi de brumă. Pe umerii
pipa din gură şi se uită lung şi cam îngâmfat lui laţi şi ciolănoşi se apasă povara alor
la babă. Buzele i se mişcau ticăind ca-şi-când şaptezeci de ani.
ar borborosi ceva, dar pe urmă se lăsă iar Odinioară, Codrea gândea că n’o să îm­
pe spate şi nu rosteâ nici o vorbă. Cu ochii bătrânească până-i Prut şi Şiret, într’atâta
întredeschişi, împainjeniţi, priveâ clipositul eră de zdravăn şi de voinic. Pornirile svă-
jăratecului din vatră şi nu băgă de seamă păiate ale tinereţei îl mânau tot înainte şi-i
cum îi alunecă pipa mintenaş deoparte... dădeau puteri de uriaş. Un vuet îi răsună
Un horcăit rar, uşor cutremură tăcerea bor­ mereu în urechi, o învălmăşală de glasuri
deiului. în cenuşă tăciunii mocnesc înnăbuşit. asurzitoare... răcnetul luptelor .vieţei. Şi-i
Un greer rătăcit se tângue sub fereastă. Un plăceau vocile acele încâlcite, îl fermecau
câne latră răguşit undeva, departe... Iar şi-l întărâtau. Se bozomeâ să se asvârle drept
baba Firoana se apropie tiptil de moşneag, în miilocul vojului de trudă şi să-l spargă
îngrijorată să nu-1 trezească, şi-i desleagă ori să se prăpădească.
opincile... Doisprezece ani încheiaţi a slujit pe îm­
Aşa eră dedat Codrea de o vreme încoace. păratul ca dobaş. A colindat câte ţări şi