Page 12 - 1908-21

508 LUCEAFĂRUL Nrul 21. 1908
ţinuturi, s’a bătut cu „pământezu", cu „bur- la pământez... Şi numai ce ne pomenim, mă,
cuşu“, odată fusese şi prezărit printr’un picior. că ne atacă inimicii şi cât ai bate ’n palme
Şi nicicând nu şi-a pierdut voia. Numai în ne fură toţi boii dela companie... Hei, să fi
vârtejul primejdiilor i se răveneâ sufletul... văzut voi atunci pe domnu căpitan! Eră
Ş’apoi a venit acasă. Ce odor de fetişcană negru de supărat, mă, mai negru ca sumanu
mai eră pe-atunci baba asta Firoana!... ăsta de pe mine... Hm... Şi mie-mi eră
Ş’apoi au avut copii, i-au năpustit neajun­ jale de domnu căpitan, c’a fost un om bun
surile. Pânea ce-o mâncâ eră străbătută de totdeauna, Dumnezău îi dee sănătate de mai
sudorile muncii necontenite. Truda şi zoala trăieşte... Şi mă iau eu, mă, şi-mi acăţ puşca
îi mistuiră puterile şi pofta de trăit. Oboseala pe umăr şi mă duc, bre, mă duc până ce dau
îl prididea tot mai dinadins. Seara, toropit de vrăşmaşi într’o poiană. Da erau mulţi,
de greutatea nevoilor, de multeori se schin- mă... erau ca vre-o cinci sute. Nu zic eu
gineâ... urlă sub cruzimea vieţii. Fiecare nimica, numai mă pun frumuşel şi m’ascund
an, fieştecare zi trăgea câte o brazdă două dup’o tufă. Şi ’ncep a puşcă, băiete, şi puşc,
pe faţa lui Codrea... şi puşc, şi puşc... Ş’odată numai ce văd,
Dar au trecut toate repede ca-şi-cum trece mă, că se sparie inimicii şi mi-ţi-o apucă
povoiul. Copiii şi-au căpătat aripi, s’au dus la fugă, mă, de se hurducă pământul sub
care ’ncătrău, şi Codrea iar a rămas singur picioarele lor... D’apoi bucuria lui domnu
cu baba. căpitan când şi-a văzut iară boii! Mă! Eră
Puterile îi erau acuma strivite de crâncenia cât p’aci să mă înghiţească de voios... Şi
vremurilor. Mintea începea a-i sburdâ copi­ dintru cât îşi şi descinge coarda') şi mi-o
lăreşte... Uitase multe din cele păţite. Numele dă mie. „Na, Costane! zice. De-acu ’nainte
tovarăşilor din cătănie, a oraşelor, a mai tu eşti compani-comandant!“... Aşa, zău,
marilor i s’au spălăcit, i s’au şters din creeri. mă... Ia-vezi aşa, dragii badii!...“
Unele visuri par’că le-a trăit aevea, unele O clipă parcă-i alt om. O undă de lumină
întâmplări trăite par’că numai le-a visat. senină pluteşte pe faţa brăzdată. Se uită
Timpul încurcă firele amintirilor şi le învâl- împrejur şi-şi întinde fălos ciolanele muncite...
toreşte după placul său. Dar deodată tresare îmbăimăcit, ca zguduit
Azi, Codrea nu-şi mai aduce aminte să fi dintr’un vis. Se netezeşte cu palmele peste
fost dobaş. Nu, nici vorbă! Granadir a fost, frunte ca-şi-când ar vrea să împrăştie de
ori călăreţ, dar totuşi par’că granadir. Şi cât acolo nişte gânduri posomorâte. Un văl
de mult ţinea el la cătănie! Acolo şi-a pră­ întunecos de tristeţă joacă înaintea ochilor
pădit floarea vieţii, acolo a dus un traiu lui... Bagseaniă îi vin în minte ficiorii şi
mai fără griji, mai uşurel... O căldură priin- i-e ruşine.
cioasă îl copleşeşte când se gândeşte la Şapte ficiori avuse Codrea, ca şapte feţi-
vremurile acelea. închipuirea sboară vioiu, frumoşi. Şi toţi şapte l-au făcut de ruşine,
grămădeşte întâmplări poznaşe, răscoleşte şi toţi şapte i-au fugit din cătănie, parc’a fost
amestecă lucruri nemai auzite. Nici stavilile făcătură. Să fi fost oricât de prăpădiţi, oricât
timpului, nici prăpăstiile mărginirei nu o pot de beciznici, numai asta să nu i-o fi ticluit.
opăci în avântul năpraznic... Ce-i plăteşte lui c’au fost harnici, agonisitori,
„Hm... Mă... Ce ştiţi voi?... Eu când că s’au aşezat bine, că şi-au căpătat neveste
am fost cătană, mă!... Aceea eră cătănie, şi frumoase şi chipoase! L-au făcut de râs,
nu ca azi...“ l-au făcut de comedie la lume fugind din că­
O umbră de surâs batjocoritor se leagănă tănie. Şi pentru asta lui Codrea îi erau urâţi,
pe buzele supte. Bulbii ochilor năvălesc ca-şi-când nici n’ar fi fost odraslele lui.
înafară. Obrajii se rumenesc în pripă. Şi în sfârşit mai avea unul, pe Ionică. Acesta
sumeţ, cu glas trufaş, înălţat, povesteşte: eră mezinul. Şi fusese băiat bun. îi plăceau
„Eram odată, mă, cu domnu căpitan al poveştile cătăneşti. Ascultă totdeauna cu ochi
nost... cu domnu căpitan Carlup... Aşa,
aşa, Carlup îl chiemâ... Eram în lagăr, mă, ') Sabia.