Page 13 - 1908-21

Nrul 21, 1908. LUCEAFĂRUL 509
scânteietori cuvintele lui Codrea... în acesta se întoarse cătră părete şi zise aspru, po­
îşi pusese el toată nădejdea. runcitor:
Dar într’o seară, tocmai când se dondănea „Apoi mâne-dimineaţăsă mergi îndărăptl..."
cu baba, se auzi un tocănit lin, slab în geam. în zori, când îşi căscă ochii, baba Firoana,
Codrea păşi liniştit la fereastră şi întrebă: cu ochii înnecaţi în lacrimi, sgândăreâ la
„Cine-i ? foc în vatră. Codrea aruncă repede o privire
Eu... împrejur.
Cine-i eu ? „S’a dus? gâlgăi răguşit.
Ionică...“ — S’a dus."
Mustaţele moşneagului se svârcoliră cu O fulgerare dureroasă i se înghesui prin
furie de câteva ori par’că le-ar fi zmâncit o inimă, un val rece îl zgudui. Voiâ să spună
mână vrăjmaşă nevăzută. Ş’apoi iar întrebă: ceva dar nu putea scoate glasuri omeneşti.
„Ai fugit? Numai un hropăit profund îi isbucni din
Am venit..." piept.
Dintru’ntâiu i se făcea să-l gonească de în bezna sufletului său tulburat se petrecu
pe lângă casa sa, să-l alunge în lume ca să atunci o schimbare nelămurită. Se zbăteâ cu
nu-i mai auză altul de nume. Dar privirea o droaie de gânduri, şi nu le putea desluşi.
lui încruntată se rătăci spre babă. Nemişcată, Dar din frământările acele mute isvorîră
cu doi picuri mari în colţurile orbitelor, ea deodată doi stropi argintii şi se rostogoliră
nu îndrăznea nici să cârăiască. Şi totuş, repede peste boţelele feţii la vale...
durerea şi iubirea ei mută îl înmuiară. Se E multişor şi de-atunci. Acuma Ionică-i
scărpină în ceafă suduind printre dinţi ş’apoi însurat... însurat bine ca şi ceilalţi şase.
se trânti pe pat şi tăcu toată seara. Dar Codrea a slăbit rău... abia mai iese
Uşa se deschise cârţăind şi intră Ionică, câteodată din bordeiu. Se cam înnăduşeşte
smead, pleoştit, destrămat, ca o stafie. Se şi-l mănâncă şi tusa. Sufletul lui, însă, e
slobozi încetinel pe vatră, lângă foc, şi acolo tămăduit. Nici o grijă, nici o supărare nu-1
rămase, în tăcere, multă vreme. Baba, moto­ mai jindueşte.
tolită într’un ungher, plângea cu sughiţuri. Şi ’n sărbători, dacă-i vreme bună, iese în
Apoi Ionică îşi sprijini capul în podul grădinuţă, sub un paltin bătrân, bortos, şi
palmelor şi începu cu voce tânguioasă: povesteşte vecinilor cari se strâng bucuroşi
„Mi-a fost dor de-acasă... Că acolo-s roată pe lângă dânsul... povesteşte păţanii
numai tot străini, şi străinii-s răi, şi nu le năzdravene de pe timpul când eră el slugă
pasă de durerea ta, şi te asupresc şi te împărătesc:
batjocuresc, şi...“ „Hm . . . Mă . . . Am fost noi odată la
Glasul lui, întrerupt când-şi-când de su- manevuri, mă, da departe, tare departe... Am
ghiţele bocitoare ale babei, răsună duios în umblat atunci şi pe Ia marginea pământului,
liniştea nopţii. Codrea însă nu auzea nimic. mă... Da-i mândru pe-acolo... îi numai
Cu mânile împreunate pe piept, zăcea ne­ năsip... năsip mărunţel-mărunţel ca macu...
clintit, ca un mort. Şi după ce sfârşi ficiorul, Hm!... Aşa, mă!...“
C. Rebreanu.

C â n t e c .
Uerde ramură de brad Şi nu vremile mă dor
Totdeauna ’n floare, Uecinic schimbătoare,
Uerde ramură de brad, Şi nu vremile mă dor,
Tu m’ai blăstămat să cad, Alte ’n groapă mă cobor:
Pân’ ’n asfinţit de soare 1 lnimi-arzătoare!
D. Marcu.