Page 18 - 1908-22

534 LUCEAFĂRUL Xrul 22. 1908.
un om întruchipează un zeu într’o formă meschină, că-şi uită aproape cu totul humorul şi atunci ajunge
nu micimea zeului se dă pe faţă in acea întruchipare, la acea măreţie ce-i stă cel mai bine şi cum l-am
ci a omului ce şi l-a închipuit astfel. vrea mai des, din Glasul lui Memnon.
• Ici şi colo câte o lacrimă ca Unui poet necu­
Volumul „Caleidoscopul lui A. Mirea“ cuprinde mai noscut sau sfârşitul din Nunta la ţară, aminteşte
mult humor decât satiră, căci celor mai multe poezii puţin lirismul din trecut al autorilor; puţin, căci abia
le lipseşte atât indignarea*), cât şi idealul de mai prinse, adierea sarcasmului le scutură ca pe nişte
bine — caracteristice satirei. De altfel un scriitor nou picături de rouă.
poate să fie minunat şi fără să samene lui Eminescu, Nu însă peste tot sarcasmul distruge, ci câteodată,
iar o poezie humoristică poate trăi şi ca atare — fără când e mai ridicat şi aplicat măreţiei din Glasul
amplificare satirică —, tot aşa cum o poezie lirică lui Memnon, el naşte demonicul din Monstrul
trăieşte şi fără să fie un sistem filozofic. de fier. Din păcate însă A. M. îşi consumă sarcasmul
A. Mirea ţine mai mult să râdă decât să acesta, ce ar puteâ fi putere urzitoare, ca să distrugă
îndrepte. Cea mai mare parte din poeziile sale au pe atâţia ce se distrug singuri mai cu fiecare vorbă
ceva din sans-gene-ul unei zeflemele între prietini, ce o spun. O sforţare şi zadarnică şi înjositoare,
—- o caracterizare ce nu tinde să scoboare valoarea lupiter de sigur că n’ar fi slobozit fulgerile sale îm­
acestor poezii, ci numai să accentueze felul lor sur­ potriva unui ţânţar ce ar fi îndrăsnit să-i tulbure
prinzător de deschis. Sinceritatea aceasta o dovedesc liniştea dumnezeiască; pe când autorul nostru, deşi
şi subiectele nouă. Din ceeace e consfinţit ca humoristic de neam din Walhala, îşi uilă demnitatea şi fulgeră
de cătră humoriştii noştri — căci avem câţiva, poate după fiecare efemeră. Atâta timp cât aceste urmăriri
prea mulţi pentru ceeace e de râs la noi — A. M. satirice păstrează forma alegorică (In zori, O dramă
nu ia mai nimic; sau dacă ia, ca de pildă tema aşa într’o colivie) ele rămân la înălţimea celorlalte
de exploatată a Sfântului Dumitru în Doleanţele poezii. Când însă A. M. se scoboară să lupte piept
unui ex-troglodit, aceasta apare aproape ca o la piept cu aceia pe cari sanche îi despreţuieşte,
afectare, ca şi când ar voi să arete că pentru un atunci fără să se mai sfiască pune mâna în ţărână
spirit original nimic nu e învechit, nimic secat... ca să arunce adversarului în ochi, şi se ridică o
Propriu zis, la Mirea humorul nu e în însăşi tema colbărie de lucruri mici, intime, neplăcute, cari pătează
aleasă, ci în felul artistului de a vedeâ, în gândurile atât pe luptători, cât şi olimpiada întreagă. Viitorul
sale. îţi vei zice poate, cetitorule: „bine, dar tot hu­ va râde despreţuitor de micimea timpului nostru,
morul nu e obiectiv, ci subiectiv". Da! şi totuşi e când se face artă cu diferite părţi de îmbrăcăminte, sau
o deosebire, o deosebire — dacă mi-e îngăduită poate compătimitor când va vedeâ talente de pute­
asemănarea — ca aceea între clownul mucălit în vorbă rea lui A. Mirea, cu o aşa de înaltă părere despre ei
şi cel în faptă. Dacă se poate numi felul celui dintâi (Glasul lui Memnon, Oglinda, etc.) făcându-şi
humor şi a celui de al doilea „comic", atunci, re­ hlamidă din trofee rupte din haina adversarului.
venind la scriitorii noştri humorişti, s’ar putea spune Că opera lui A. Mirea va trăi şi mai departe în
că A. M. e cu adevărat humorist, pe când ceilalţi viitor, o dovedeşte forma trainic artistică în care e
sunt mai mult comici. închegat totul. Propriu zis, dacă convenţia nu ar fi
Nu în înfăţişarea situaţiilor comice, nu în descrierea aşa de puternică şi ’n critică, recenzând Caleidoscopul,
unui obiect, diformat prin exagerarea caracteristicelor firesc ar fi să se vorbească de formă şi amănunt,
(caricatura), stă humorul lui A. M., ci în redarea intensiv înainte de ideile generale, — aceasta spre a redă în
artistic a unui lucru aşa cum este in lumea lui, şi critică natura operei. Căci la A. M. ideile cresc din
imediat alături, ca o discordare surprinzătoare, con­ vorbe. Pe când Ia Eminescu forma, cu toată desă­
cepţia sceptic nimicitoare a aceluiaş lucru dintr’un vârşirea ei, apare ca o strâmtorare a ideii artistice,
punct mai înalt de vedere, ce lasă să se simtă ceva din la A. M. forma face ideea, îi dă o aptitudine pe care
totul indiferent al lumei. Ca pildă la întâmplare s’ar idea in sine pare că n’o are. E o perfectă confundare
putea lua poezia C i s m i g i u 1, unde, prin epitete crase a ideii cu vorbele cari o exprimă, ideile nu trăiesc
(uimitor de real-reprezentative) se nimiceşte oareşi- decât în acele vorbe — ceva deosebit însă de vir­
cutn tot cepace e consfinţit poetic. tuozitate unde forma întrece cuprinsul.
Altădată ca în O lacrimă la dosar, sau Tri­ însemnătatea formei în poeziile lui A. M. stă în
bulaţiile unei petiţii, autorul procedează invers. legătură cu genul creaţiei sale. E de ajuns de a gândi
Pornind dela lucrurile neînsemnate în lumea lor, el puţin asupra naturei humorului spre a recunoaşte
le înalţă cu inima sa — dublă — până la elemente aceasta.
universale. E o trecere din humoristic în tragic pe Humorul ca şi comicul se naşte dintr’un contrast,
care o realizează în felul acesta A. M., fie numai cu dintr’o desamăgire (care nu jigneşte), cum s’a spus
un gest ca sfârşitul din Scara lui lacob, fie cu de mult, asemenea acelui pas în sec, când urci sau
subiectul întreg ca O dramă într’o colivie, fie scobori o scară şi mai calci odată dupăce s’au sfârşit
treptele. Pe când însă comicul se naşte de obiceiu
*) Indignarea Sonetelor indignate ale lui A. M. dintr’o faptă, o situaţie sau întâmplare „ratată", în
nu e aceea împotriva unui rău, ci e mai mult arţagul contrast cu imaginea ei ca isbutită, pe care privitorul
omului rău dispus. fireşte o are în închipuirea sa deci comicul se