Page 22 - 1908-24

586 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

se ’ntunecă şi c’a petrece-o până ’n sat să slabă despre tine!... Să nu mi-te ’mpân-
nu se teamă... Savetii îi eră tare ruşine şi găreşti, să nu mă faci de ocară la lume, că
de ruşine ce-i eră dintru ’ntâiu abia putea de mi face ruşine cu mânile mele te-oiu sluti
bolborosî o vorbă. şi slută te-oiu alungă din ocolul meu, să te
Pe urmă s’a îmbărbătat, căci domnişorul duci încotro te-or îndreptă ochii şi să nu-ţi
eră tare vorbăreţ şi ştia povesti multe lu­ mai aud nici de nume!..."
cruri vesele de cari trebuia să râdă cu hohot, Şi a doua zi Saveta iară s’a întâlnit cu
şi altele înduioşătoare de cari îi veniâ să domnişorul. Şi de nu-1 vedeâ trei zile, Sa­
plângă. Ş’apoi domnişorul avea un glas moale veta nu mai aveâ hodină. Şi odată, când a
ca mătasa de-ţi neteziâ şi-ţi încălziâ inima. fost dus de-acasă pe o săptămână, Saveta
Ş’aveâ nişte ochi mari, negri, cu sclipiri ade­ s’a îmbolnăvit şi s’a topit ca o floricică
menitoare, şi pe obrazul stâng, într’un drept neudată...
cu mustăcioara abia mijită, un semn cât un Ca nişte fulgerări senine i se părândă
puiu de linte. Şi-i stă tare bine a ş a . . . toate-toate prin minte. Şi par’că faţa i se îm­
Şi a tot grăit domnişorul... a grăit şi nu bujorează, par’că-i vine iar dorul de viaţă...
i-a stat în loc gura nici o leacă. I-a spus Dar o copleşesc iarăş gândurile triste şi
c’a gătat cu învăţătura ş’acuma se face sufletul ei amărît se sbuciumă, se pierde în
doftor... Şi ea îl ascultă bucuroasă şi ar fi prăpăstii.
dorit să fie cât de lung drumul până ’n sat... în vălmăşeala sufletului, Saveta nu se mai
Apoi într’un loc s’a oprit domnişoru... s’a poate dumeri. îi vine ’n minte cum o încun-
oprit tocmai sub părul cel pădureţ din li­ jură acuma când o întâlneşte pe uliţă, cum
vada lui Siminic. Pe jos eră prund de pere se întoarce în altă parte şi se face a n’o
sălbatice mărunţele şi galbine ca turta de aude când îi dă ea bineţe, cum i-e mai străin
ceară... Şi Saveta încă s’a oprit măcar că-i ca un străin rău... şi inima stă să-i ples­
spunea oarece să nu stee ’n loc... Ş’atunci nească de durere. Şi nu mai poate nădăjdui
domnişorul a tăcut şi a luat-o de mână. Şi că zvonurile ce se aud să fie numai clevetiri.
mâna lui eră rece ca o steluţă de zăpadă. Totuş ar vrea să mai dea odată faţă cu
Saveta tremură... tremură ca varga de me­ el, să-şi cetească din ochii lui osândă... Şi
steacăn şi inima-i svâcneâ nebuneşte... Fi­ a fost de câteva ori... a fost până la vra-
ciorul începu a-i şopti vorbe dulci... Ea nu niţa ogrăzii lor, dar n’a putut pune mâna pe
înţelegeâ rostul vorbelor, dar glasul Iui îi mân- zăvod. Cuprinsă de o sfială firească, buimă­
găiâ sufletul ca o sărutare de m a m ă . . . Şi cită de ruşine, o podidise plânsul ş’abiâ-abiâ
domnişorul a cuprins-o de mijloc... Ea a dat fusese în stare să se tragă până acasă...
să scape şi i-a zis cu voce răguşită: „Dom- Ş’apoi iar vrea să se mulcomească, să se
nişorule, fă bine şi-mi dă pace..." Dar el a mângâie... Da, aşa a trebuit să se sfârşească
strâns-o mai pătimaş în braţe şi a sărutat-o dragostea ei păcătoasă. Aşa i-a fost scrisă...
pe buze... Şi ’n clipa aceea a simţit Saveta Ea nu-i de sama lui. Ea-i proastă. Ea i-a
cum i se aprinde tot sângele, cum o pătrunde fost numai o jucărie, o petrecere de vreme.
o fierbinţeală, cum îi cad braţele... Şi dom­ Şi el e domn şi trebue să-şi capete nevastă
nişorul a putut face orice cu dânsa, căci ea domnişoară... Dar mintea ei zăpăcită se îm­
nu i s’a mai împotrivit... potriveşte dârz. îi vine să strige în gura mare,
Eră noapte cum se cade când a ajuns s’o auză toată lumea, că asta nu se poate, că
acasă şi mă-sa a sfădit-o... a sfădit-o ca pe asta-i ruşine grozavă, c ă . . .
o slujnică rea. Atunci nu i-a păsat de dojana Vorbe multe i se grămădesc în gât, i se
aceea şi nu s’a înspăimântat de cuvintele de stăvilesc de nu le poate rosti. Şi vor s’o zu-
hulă. Acuma însă-i răsună ’n urechi ca o vi­ grume...
jelie, acuma le aude mereu şi auzindu-le se
’ngrozeşte. Soarele trecuse de multişor peste răscrucile
„Ai grijă, fată, ai grijă! îţi poartă cinstea, bolţii înfierbântate ş’acuma se grăbiâ cu paşi
îţi poartă omenia, să nu cumva s’aud o vorbă de uriaş spre asfinţitul roş ca sângele. O