Page 23 - 1908-24

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 587
vreme rătăci printre piscurile rumenite, frăgar. Iese din casă cu paşi rătăcitori şi
apoi se scufundă încetinel împroşcând o par’că casa se nărue în urma e i . . .
ploaie de lumină ruginie pe crestele mun­ De după coastă răsare luna. Sgriburoasă
ţilor din faţă. ca un sloiu de ghiaţă, se leagănă în văz­
în bordeiul lui Ion-Prundarul, la lumina duhul înstelat. Un painjeniş de lumină albă
înăbuşită a unui opaiţ, stăpâni şi lucrători tremură peste desişurile codrilor adormiţi.
s’au aşezat la cină. Toropiţi de munca zilei, Pe cărarea din porumbişte scârţâie ţărâna
oamenii îmbucau lacom şi tăcuţi. Numai ză- sub leopăitul unor paşi grăbiţi. în buruiene
cănitul lingurilor de lemn şi ţupăitul buzelor licuricii sclipesc ca nişte steluţe verzi... ca
se auzea din când în când... nişte ochi vrăjmaşi, svăpăiaţi...
Cătră sfârşitul mesei inimile se desmorţiră. Şi râul mugeşte sălbatic în bezna nopţii.
Glasuri doinoale, necăjite, tânguirile sufle­ Un vânt rece învâltoreşte luciul oţelos al
telor obidite, izbucneau crâmpoţite din piep­ apelor. Sbârciturile argintite se adună, se
turi. Şi suspinele înlănţuite răspândiau o jale încurcă şi se sparg. O mogăldeaţă diformă
amară, rătăciau ca nişte vaere înecate în li­ pluteşte anevoie din sus de zăgazuri. Valu­
niştea apăsătoare a hrubei. rile o înhaţă în pripă şi o aruncă în mij­
Deodată Prundarul îşi înălţă vocea: locul vojului... în mijlocul vojului spumos
„Duminecă se cunună ficiorul popii...“ şi alb ca laptele strecurat. Şi vârtejurile o
Un moşneag alb ca oaia, cu obraji pă­ îndeasă în fundul hâlburei, o drămăluesc, o
mântii, icneşte greoiu şi clatină din cap. O trântesc la margine şi o astupă cu nisip
femeie zăcută de vărsat, cu spete bărbăteşti, gloduros...
îşi propteşte lingura de ghizdul blidului şi Luna zâmbeşte nepăsătoare şi s’ascunde
priveşte întrebătoare împrejur. repede în sânul unui nor negru ca jalea.
Saveta se scoală tremurând de pe laviţă. Liviu Rebreanu.
Faţa ei e galbină ca frunza veştedă de

Stăpân şi slugă.
— O pagină din etica lui Tolstoi. —
S’a accentuat în diferite ocazii că Tolstoi mancier, idei, cari l-au duşmănit cu biserica
e un scriitor de valoare e t i c ă . cu statul, cu principiul de naţionalitate, cu
Cetind scrierile lui, rămâi totuş nedumerit în sine însuş chiar, e greu să le poţi luă pe
privinţa aceasta, tocmai pentru motivul, că deplin în serios, fără a constată contradicţiile
avem de a face cu un talent aşa de multilateral. cele mai evidente.
„Ana Carenin“ este moralizător doar prin Sunt ţâşniturile din urmă ale unui vulcan
faptul că eroina îşi ispăşeşte greşeala unei dra- în stingere.
gosti neiertate sub roatele locomotivei; „Război Şi Tolstoi reprezintă, cu toate aceste mari
şi pace" prin grozavele tablouri, ce le des­ contradicţii, o mare valoare etică în evo­
făşoară; „Sonata Kreutzer" e o exagerare luţia literară a romanului naturalist. întâi şi
ascetică a unui nevropat, iar „învierea" este întâi pentrucă a lărgit cadrele romanului,
o imposibilitate psihologică, după cum spune, cuprinzând întrânsele lumea celor mici şi
cu adevărat, însuş Brandes: E foarte înăl­ umiliţi: mojicimea rusească.
ţător să c e t e ş t i despre un Nekludov cum se Dacă el ar fi scris singur nuvela „Stăpân
scoboară iarăş la Maslova cea decăzută din şi slugă", ar fi vrednic să fie amintit printre
vina lui, dar e greu să c r e z i , că astfel de marii moralişti ai literaturii universale.
Nekludovi pot să şi existe... Subiectul e aşa de simplu şi aşa de înăl­
Cât pentru ideile din urmă ale marelui ro­ ţător, în aceeaş vreme.