Page 24 - 1908-24

588 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

Stăpânul Vasile Andreici pleacă într’o după- în vremea asta Nikita, sluga, ghemuit în
amiază viscoloasă însoţit de argatul său Ni- rogojina lui, la spatele săniei, aşteptă foarte
kita, să cumpere nişte păduri dela un pro­ liniştit desnodământul.
prietar din apropiere. Viscolul şi înserarea Nikita, de când se aşezase la spatele săniei aco­
îi fac să rătăcească şi pe urmă petrec o perit cu rogojina, stătuse nemişcat. El, ca toţi oamenii
noapte de groază în prada furtunii. în ceealaltă cari trăiesc cu natura şi cunoscând nevoia, eră răb­
zi Vasile Andreici şi cu Nikita sunt scoşi dător, ştia să aştepte liniştit, ceasurile, zilele, fără
grije ori supărare... îi veni în minte, că puteâ să
de sub mormanul de zăpadă: stăpânul e moară în astă noapte şi acest gând nu i se păru nici
mort, iar sluga, spre marea lui supărare, se prea îngrozitor, nici prea displăcut... Viaţa lui nu fu­
desmeteceşte din deger şi revine la viaţă. sese o sărbătoare, ci dimpotrivă o muncă nesfârşită,
în cursul celor câtorva ore din noapte de care începuse a se osteni... şi lângă stăpânul pe
se desfăşoară scene de adâncă duioşie. Vasile care îl slujiâ acum, se simţiâ în aceasta viaţă tot­
deauna în atârnarea stăpânului cel mare, acela care-l
Andreici, ahtiat după parale şi câştig, nu se trimisese pe pământ; ştiâ că şi murind rămâne tot
gândeşte la moarte, ci numai la banii lui, sub puterea acestui stăpân, şi că acesta n’are să-I
în vreme ce sluga, sătul şi aşa de viaţa umi­ necăjască... îi eră aşa de frig, par’că ar fi fost in
lită şi ticăloasă, se aşează liniştit într’o ro­ cămaşă, avu o simţire de spaimă. „Tu, Tată din cer"
gojină, la dosul săniei, cu gândul că are să rosti el, şi conştiinţa că nu e singur, că cineva îl aude
şi nu-1 lasă, îl linişti...
moară... în clipele din urmă, când Vasile
Andreici e stăpânit şi el de groaza morţii, Se urcă în sanie, în locul stăpânului, dar
încalecă şi încearcă să fugă, lăsându-şi sluga când acesta se întoarse, sluga eră pe ju­
sub troenii de zăpadă, cu gândul, că acesta mătate degerat. Vasile Andreici îl află în­
poate să şi piară, căci nu e mare pierdere. gropat sub zăpadă! Sluga îi zise: Iartă-mă,
în numele lui Hristos, iartă-mă...
Dar calul, neputând răsbate prin zăpada cea
mare, se întoarce, după un mic înconjur, Vasile Andreici stătu o clipă mut şi nemişcat...
iarăş la locul unde eră sluga şi sania. Apoi se dădu un pas înapoi, îşi restrânse mânecile, şi
începu a săpa omătul de pe Nikita şi de pe sanie.
Atunci, atunci numai, în clipa de cea din urmă Desfăcu apoi blana şi, împingând pe Nikita, se culcă
desnădăjduire, se înduioşează şi inima bogă­ peste el, acoperindu-1 nu numai cu blana, ci cu tot
tanului şi încearcă să încălzească, cu trupul trupul său cald şi înfierbântat... Nikita stătu mai
Iui învălit în blăni, trupul îngheţat al slugii. întâi multă vreme neclintit şi apoi răsuflă cu glas tare
lată ce se gândea Vasile Andreici, în răs- şi se urni din loc, încălzit.
— Vezi? spuneai că mori! Stăi, încălzeşte-te! Aşa
vrătirea viscolului, înainte de a-1 fi stăpânit suntem noi, începu Vasile Andreici... şi lacrămile îi
frica morţii. umplură ochii şi falca din jos îi clănţănea...
Eu nu dorm nopţile, vijelie nevijelie, merg. Şi — Nikita! strigă el într’un târziu.
treaba se face... Unii cred că banii se fac glumind... — îi bine, îi cald, se auzi de desupt.
Nu, munceşti şi-ţi rupi capul. Să treci o noapte aşa — Aşa, frate, eram să pier... Şi tu ai fi degerat
în câmp şi să nu dormi! Aşa gânduri sunt ca o pernă, şi eu... aici din nou îi tremurară obrajii, ochii i se
pe care îţi întorci capul, gândi cu fală; unii cred că umplură de lacrimi şi nu putu să vorbească mai
norocul e totul. Iaca Mironowi, stau acum în milioane, mult...
de ce? De ce? Au muncit şi Dumnezeu le-a dat... Şi în înduioşarea aceasta solemnă, stăpânul
ideia, că şi el pcate să se facă milionar ca şi Mi­
ronowi, cari începuseră cu nimica, îl mişcă atât de îşi pierde încetul cu încetul conştiinţă; ve­
tare pe Vasile Andreici, încât simţi nevoia de a vorbi denii amăgitoare îl mângâie pânăce adoarme
cu cineva... pentru totdeauna.
Dar gândurile aceste amăgitoare sunt în în ceealaltă zi l-au găsit mort ţăranii, iar
curând copleşite de spaimă. Nikita, deşi străbătut de frig, trăia încă.
Ascultându-şi propriile simţiri, vedea că începe să Când sluga înţelese, că e încă aici, în lumea aceasta,
tremure, neştiind singur de ce, de frig ori de groază... ii păru mai m uit rău decât bine, mai ales simţind
Voia să se ridice, să facă ceva, ca să înăduşe spaima, că degetele dela amândouă picioarele erau degerate.
ce se năşteâ în el şi împotriva căreia se simţiâ ne­ Târziu, când a murit şi el, se bucură că
putincios... Ieşi din sanie, se puse cu spatele la vânt: trece în o viaţă, care din an în an, din ceas
„Adecă de ce să stau culcat şi s'aştept moartea! Să
mă pun pe cal şi s’o croesc! Calul încălecat nu se în ceas îi apăreâ mai înţeleasă şi mai ispi­
opreşte"... titoare..,