Page 10 - 1909-01

Pagini străine.
Alphonse Daudet.
Alphonse Daudet e unul dintre cei mai însemnaţi romancieri fran­
cezi din jumătatea a doua a veacului trecut. S’a născut la Nlmes, la 13 Mai
1840, a murit în Paris, la 16 Decemvrie 1897. Anii lui din tinereţe sunt tot
atâţia ani de sărăcie şi suferinţe, de cari îl scapă ducele de Momy, luându-1
ca secretar şi ajutându-1 să facă călătorii de studii...Primul său succes literar
îl datoreşte romanului auto-biografic „Le petit Chose“, istoria unui copil,
(1868). Alte două volume: „Scrisori din moara mea“ (1869) şi romanul comico-
satiric „Les aventures prodigieuses de Tartarin de Tarascon" (1872) fac
numele lui tot mai cunoscut, iar romanul „Fromont şi Risler" (1874; a ajuns
60 de ediţii) îl ridică in şirul celor mai citiţi scriitori ai Europei. Rând pe rând
publică, apoi, romanele „Jack“ (1876), „Le Nabab" (1877), „Regii in exil"
(1879), „Numa Roumestan" (1882), „L’iinmortel“ (1888; o satiră la adresa
Academiei franceze) ş. a.
Alphonse Daudet e un realist original, care zugrăveşte cu multă sigu­
ranţă moravuri sociale şi tipuri din feluritele clase de oameni. Fiind născut
în Provence, a cunoscut deaproape şi a descris viaţa dela ţară, precum şi
moravurile oraşelor din Provence. In alcătuirile sale e artist desăvârşit; fraza
lui e curgătoare; limba de-o frumseţă rară.
Stelele. eră tot ce-mi văzuseră ochii mai frumos de
Povestirea unui cioban. când trăiam.
Când păzeam turmele pe Luberon, stăm lntr’o Duminecă, când aşteptam merindele,
cu săptămânile, fără să văd pui de om, singur se întâmplă de sosiră tare târziu. Dimineaţa
la suhat, cu câineie meu Labri şi cu oiţele mă gândii: „O fi liturghia de vină“. Pe la
mele. Din vreme în vreme trecea călugărul amiazi veni o furtună şi mă gândii că n’o
din Muntele-Uri pe acolo, căutând buruieni fi putut catârii s’o ia la drum, din pri­
de leac, ori zăream faţa neagră a vreunui cina potecilor rele. în sfârşit, cam pe la
cărbunar din Piemont; dar erau oameni fără trei ceasuri, când cerul se limpezise, iar mun­
duh, tăcuţi, cari, trăind tot în singurătate, pier­ tele sticlea de apă şi de soare, auzii, printre
duseră pofta de vorbă şi nu ştiau nimic din picăturile ce se scurgeau de pe frunze, şi
câte se spuneau prin sate şi prin oraşe. printre vuetul pârâiaşelor revărsate, talanga
De aceea, la două săptămâni, când au­ catârului, veselă şi sprintenă, ca dangătul clo­
zeam, pe cărarea ce suie la deal, talanga potelor în ziua de Paşti. Dar catârul nu-1
catârului dela conac, care-mi aduceâ me- mână băiatul dela curte, nici mătuşa No­
rindea pe cinsprezece zile, şi când vedeam rada.
cum se iveşte încet, încet, deasupra costi­ II mâna - ia ghiciţi cine-1 mână?! - d-şoara
şului, capul isteţ al băiatului dela curte noastră, copii! Chiar ea; şedea drept între
sau scufia roşietică a mătuşii Norada, eram, coşurile de răchită, rumenită de aerul tare
zău, fericit. îi puneam să-mi înşire noutăţile de munte şi de reveneala furtunii.
din sat, botezurile şi nunţile; dar de ce-mi Băiatul eră bolnav, mătuşa Norada se du­
ardea mie mai tare, eră să aflu ce se mai sese, pe câteva zile, acasă la copii. Astea mi
făcea fata stăpânilor, domnişoara noastră Ste- le spuse frumoasa Stefănuţa, dându-se jos
fănuţa, cea mai frumoasă fată cale de zece de pe catâr; şi mai spuse că a întârziat
poşte împrejur. Fără să m’arăt cât îmi pasă fiindcă se rătăcise pe drum; dar văzând-o aşa
de mult, ştiriceam dacă se duce des la joc, împodobită de Duminecă, cu pantlica înflo­
la şezători, dacă-i vin mereu peţitori. Şi, rită, cu fusta sclipicioasă cu horbotele ei,
cui m’ar întrebă ce-mi păsa mie de toate mai curând ai fi crezut că s’a întârziat la
astea, mie, biet cioban dela munte, i-aş răs­ vre-o horă, dar nu că şi-a căutat drumul
punde că eram de 20 de ani şi că Stefănuţa prin tufişuri. Ce făptură drăgălaşă! Nu mă