Page 11 - 1909-01

Nrul 1, 1909. LUCEAFĂRUL 17
mai săturam privind-o. Adevărat, că n’o vă­ treacă cu tot dinadinsul eră cât pe-aci să se
zusem niciodată aşa de aproape. Câteodată, înece. Ce eră mai rău, eră că acuma pe ’noptaţe
iarna, când erau turmele la vale, şi veneam nu mai puteâ fi vorbă să se ’ntoarcă acasă,
seara de cină la conac, trecea pripită, prin căci singură n’ar fi nimerit niciodată drumul,
odaie, fără să stea de vorbă cu argaţii, tot­ iar eu nu-mi puteam lăsă turma.
deauna gătită şi cam măreaţă... Şi-acum eră îi eră groază când se gândeâ să rămâie
aici în faţa mea, numai şi numai cu mine. noaptea la stână, mai ales fiindcă ştiâ pă­
Şi să nu-ţi ieşi din minţi? rinţii neliniştiţi.
Dupăce deşertase merindea din coşuri, Ste- Eu o mângâiam cum puteam:
fănuţa începu să se uite uimită împrejur „în luna lui Cuptor sunt nopţile scurte,
11
Ridicându-şi puţin rochia de sărbătoare, ca stăpână... Iac-aci, mai mare spaima .
nu cumva să şi-o strice, intră în ocol, vrii Şi aprinsei repede un foc bun să-şi usuce
să vadă locul unde dormeam: ieslea de paie picioarele şi rochia. Apoi i-ani adus lapte şi
cu blana de oaie, ţundra acăţată de perete» caş; dar ei nu-i ardea, sărăcuţa, nici de ’n-
bâta şi puşca cu cremene. Câlzit nici de mâncare şi-mi veneâ şi tnie
De toate făcea haz. să plâng când vedeam cum o năpădesc la­
„Şi aici trăieşti tu, săracu de tine? Ce crimile.
urît ţi-o fi, tot singur! Ce faci toată ziulica? Se ’noptase deabinele. Pe creştetul mun­
La ce te gândeşti?... „îmi sta pe limbă să ţilor nu se mai vedeâ decât, ca o pulbere de
1
răspund: „La dta, stăpână! ' şi nici n’aş fi soare, o dungă de lumină la asfinţit. Vream
minţit: dar mă zăpăcisem de nu nimeream să intre stăpâna în colibă să se odihnească.
nici un cuvânt. Am întins peste paiele proaspete o blană de
Şi ea băgă de seamă, şireata, şi tot mai oaie nouă de tot, i-am poftit noapte bună
mult mă zăpăcea cu glumele ei. şi m’am dus de m’am aşezat afară, dinaintea
„Dar drăguţa, vine ea vreodată să te uşii... Dumnezeu mi-e martor că, cu toată
vadă? — O fi Capra de aur sau Esterela văpaia dragostei ce mă ardeâ, nici un gând rău
care nu se arată decât pe piscurile înalte...“ nu s’a trezit în mine; simţeam, doar o mândrie
Şi, cum vorbea aşa, păreâ că eră chiar nespusă gândindu-mă că într’un colţ al ţar­
ea zâna Esterela, cu râsul ei şăgalnic, cu cului, aproape de tot de turma uimită care
capul dat pe spate, zorită să pornească înapoi; se uită la fata stăpânilor mei cum doarme ca
te făcea într’adevăr să crezi că-i o vedenie. o mioriţă mai de preţ şi mai albă decât toate
„Rămâi cu bine, ciobane! celelalte cum se odihneşte, în paza mea.
Sluga d-tale, stăpână! 11 Niciodată nu mi se păruse bolta aşa adâncă
Şi iacăt-o plecată cu coşurile goale. şi stelele aşa scânteietoare... Deodată, uşiţa
Când nu se mai văzu pe poteca piezişe, colibei se deschise şi Stefănuţa ieşi. Nu puteâ
mi se păreâ că pietricelele ce se rostogoleau dormi. Paiele foşneau, oile se mişcau sau be­
sub copitele catârului îmi cădeau, una câte hăiau în vis. îi eră mai bine lângă foc. Dacă
una, pe inimă. Le auzii multă, multă vreme; văzui, îi pusei cojocul meu pe umeri, aţâţai
şi până ’n amurgit am rămas aşa ca amorţit; focul şi şezurăm aşa unul lângă altul, fără
nu cutezam să mă mişc, de teamă să nu-mi să vorbim. Dac’aţi petrecut vreodată noaptea
risipesc visul. sub seninul cerului, veţi fi ştiind că pe când
Mai pe ’nserate, când adâncul văilor în­ oamenii dorm, o lume tainică se trezeşte în
cepe a se albăstri, iar oile se înghesuiau be- liniştea singurătăţii. Atunci izvoarele şoptesc
hăind la strungă, să intre ’n ţarc, auzii cum mai cu ’nţeles şi pe faţa lacurilor s’aprind
mă strigă cineva din vale, şi deodată se ivi flăcări mititele. Toate duhurile munţilor umblă
din nou stăpâna, dar nu veselă ca mai adi­ ’n voia lor de colo până colo; în văzduh sunt
neauri, ci tremurând de frică, de teamă şi adieri, e un freamăt uşor par’că s’ar auzi
de umezală. crengile crescând şi iarba răsărind.
Pe cum se vede găsise, la poalele mun­ Ziua trăiesc fiinţele; noaptea trăiesc lucru­
11
telui, „Sorga crescută de ploaie şi vrând să rile. Când nu eşti dedat ţi-e frică... Şi dom­