Page 15 - 1909-01

Nrul 1. 1909 LUCEA FĂR UI, 21
prinseseră oamenii cu mine: — Uite domnu.... cu mu­ nează acest slujbaş al statului, după-ce le-a dat drumu*
zica! — Şi aşâ, cu lădiţa în braţe,... cu merindea în celor vinovaţi: „Ce dracu să le faci, domnule, om
coşuleţ, dispăream d’acasă în fiecare săptămână, ca eşti... când vezi că-ţi iese înainte un sat întreg, cum
să fiu sărbătoarea prin cine ştie ce sate, înecându-mă să nu te înduioşezi! Ai şi tu copii, ai inimă ’nainte
în praful drumurilor şi pârlindu-mă la frigarea soa­ de toate.... La urmă, să vezi, cine crezi că e în
relui ...“ stare să-ţi dea în cap?... Tot ăştia, pe care i-ai
Profesorul Cordoneanu a avut bunăvoinţa să facă iertat...“
de pe sulurile fonografului copiile melodiilor astfel Ori-cât de bine ar fi schiţată madame Davidescu
adunate. Melodiile, 63 la număr, aproape toate fru­ - în cea mai lungă nuvelă din volum — privirea
moase şi româneşti, se cuprind notate la sfârşitul ţi-se fixează totuş mai cu dinadinsul asupra bucăţii
volumului pe vre-o patruzeci de pagine. Cântecele „Doi slujbaşi". E poştan' şi calul dintre Sulina şi
acestea vor aduce odată bune servicii societăţilor co­ Catorleţ, „amândoi slabi şi îmbătrâniţi în slujba grea
rale şi tuturor iubitorilor de muzică naţională: armo­ a poştei". Omul eră înalt, gheboşit, cu faţa aspră,
nizarea lor pentru piano şi pentru coruri ar fi foarte arsă de soare şi de vânturile stepei; iar calul, to­
de dorit. varăşul lui, eră îngenunchiat de picioarele dinainte,
Titlul cărţii, „Hora din Cartai", spune prea puţin cu pielea roasă de răni şi slab de i-se vedeau coastele.
în comparaţie cu mulţimea şi varietatea materialului. Dela o vreme eră calul tot mai slab şi stăpânul se
Autorul a făcut, întriadevăr, o muncă din cele mai grele, îngrijea foarte mult. „Se duceâ în grajdul sărac şi
şi merită să fie cetit şi încurajat. E. H. după ce-i dădea calului de mâncare, îl băteâ pe trup,
pe gât, cu palma, îl mângăiâ, îi vorbiâ ca unui prieten
*
N. Dunăreanu: Răsplata, nuvele. Bucureşti, 1908. bun, care înţelege totul şi nu poate spune
Editura „Minerva". — Al doilea volum al dlui N. nimic..."
Dunăreanu e scris în acelaş gen ca şi cel dintâiu, Lacrimile ce-i picură bătrânului, când calul i-se
coprinzând nuvele din viaţa chinuită a pescarilor do­ prăvale, la mijlocul drumului, sunt aşa de fireşti
brogeni. O atmosferă mocnită pluteşte deasupra lor, pentru omul care muncise alăturea de dobitoc o
o ceaţă posomorită, care le învăluie viaţa şi le-o viaţă întreagă şi a cărui soartă abiâ de se deosebiâ
înghite... Ca oameni, cari trăiesc cu capul a mână, ceva de a acestuia...
în luptă cu marea, cu vântul şi cu valurile, sunt de De încheiere o observare: Nuvela „Răsplata" puteâ
o fire închisă şi posacă, credincioşi până la fanatism, să lipsească din volum. E atât de revoltătoare „răs­
înclinaţi însă, în aceeaş vreme, spre beutură. E un plata" ce se dă veteranului cu decoraţiile prinse pe
colţ de lume, un microcosm, care te interesează şi te piept; atât de cinic glasul bulgarului, care spune
înlănţuie prin realitatea lui, prin oamenii cari trec pe despre ele: „Astea tinichele, nu fac la mine două
dinaintea ochilor noştri sufleteşti, încât ni-se întipăresc parale..." — incât întreg subiectul ţi-se pare căutat
în minte şi ne întovărăşesc apoi ca nişte vechi cuno­ şi exagerat. Nu credem să se poată întâmplă în
ştinţe. Puternicul Vania, care se îndrăgeşte de Dunea, realitate ceeace se spune în cea dintâiu nuvelă
lipoveanca, îţi aminteşte pe eroul din „Pescarul de a volumului, căci suntem cu mult mai geloşi de
Islanda 1 ' de Pierre Loti. Idila lor de dragoste, redată mândria naţională a fraţilor din regat; sau chiar dacă
cu multă gingăşie, se izbeşte însă de vederile reli­ astfel de infamii se pot săvârşi vriodată, ele pot fi
gioase ale tatălui Vaniei, care nu vrea să ştie de foarte bine tratate întriun articol de gazetă, într’o
„lipoveanca spurcată şi — eretică". îndărătnicul Vania vorbire din cameră, dar niciodată nu trebuiesc trecute
nu vrea să ştie de nimic, filozofia lui e aşa de simplă: posterităţii sub forma nemuritoare a artei!...
„Şi dacă-i lipovancă? Eu o iubesc! Pentru mine A. C.
nu-i păgână!" Când îndrăgostiţii simţesc că nu e chip *
să înduplece pe bătrân, se hotăresc să fugă împreună George Muma, Ârckeologin clasică şi rostul ei la
şi pornesc dealungul mării, pe o seară posomorită noi, Bucureşti, 1908.
de Februarie, când marea se sbăteâ în spazmuri de — In chestia archeologiei, Bucureşti, 1908.
furtună. Bătrânul însă află de fugă, se aţine pe urma Ambele sunt extrase din «Convorbirile literare». Prima
lor... In întuneric tatăl şi fiul se iau la luptă, în cele e lecţia de deschidere ce-a ţinut-o la universitatea drn
două bărci, între ţipetele desnădăjduite ale fetei. De­ Bucureşti în 18 Febr. 1908. în care se ocupă cu multă
odată flăcăul, lovit în creştet, se răstoarnă în marginea competentă de obiectul şi importanţa archeologiei clasice.
luntrei, care se cufundă cu fată cu tot, în vreme ce Fixează principiile acestei ştiinţe, in legătură cu studiile
moşneagul, cu privirea rătăcită, cade în barcă, ne- făcute de Al. Odobescu.
dându-şi seamă de ce se mai petrece în juru-i. A doua broşură e o polemică cu dl Al. Tzigara - Sâ­
Maxim Ciacara cel ursuz şi încruntat, care purtă ni urcaş despre acelaş subiect.
în fundul sufletului amintirea unei dragosti pierdute, Dl G. Murau e desigur cel mai chemat astăzi să ocupe
revizorul Dima cel atât de sever, care în urmă totuş catedra de archeologie la universitatea din Bucureşti,
iartă, sunt şi ei foarte bine redaţi. Iată cum raţio­ catedră pe care a avut-o Odobescu. C.