Page 10 - 1909-03

58 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1909.
să nu mă mai cunosc. Şi taina aceasta cre­ Şi dimineaţa am plecat. Şi abia pe drum
ştea în jurul meu, se făcea tot mai nepă- mi-am dat seamă că fata aceea a simţit tot
trunsă, tot mai dulce, cu fiecare privire a ce s’a petrecut în mine de când am văzut-o
Frăsinicăi, cu fiecare cântec nou al ei. mai întâi, a simţit slăbiciunea mea. Şi acum
Şi n’am vorbit o singură dată cu ea. Nu vedeam că m’am despărţit de această fiinţă
simţiam nici lipsa aceasta, nici să m’apropiu ce mi-a pătruns în suflet şi i-a fost milă de
de ea. Nici n’aş fi cutezat, aşa mă simţiam mine, m’am despărţit fără să-i spun o vorbă.
în faţa ei de mic, de neînsemnat. La vr’o doi ani m’am abătut iarăş pe la
Căsenii însă, mai ales femeile, băgară repede Virgil. Venisem cu soţia să facem vizite.
de seamă. Spuneau de multeori, că prea des Şi-atunci, pe uliţă, am văzut-o pe Frăsinica.
iese Frăsinica la portiţă, că prea mult cântă Aducea o cofă de apă, şi cât m’a zărit a
serile acasă şi nu mai merge în şezătoare pus cofa jos, şi m’a urmărit mult cu ochii,
ca altădată. Eu ascultam cuvintele acestea apoi văzui că se apleacă şi-şi zbiceşte lacri­
ca şi când ar fi fost rostite de-o maşinărie, mile cu şorţul alb. Auzii că-i măritată, dar că-i
nu de gură omenească. Şi, pentru astfel de tare nenorocită. Cu bărbatul nu vorbeşte câte
împunsături pe cari nu le simţeam, nici nu trei zile, şi se ceartă, adecă el o ceartă mereu.
m’aş fi gândit să plec dacă nu se îmbol­ înţelegeam acum că femeia aceea mă iubise.
năvea tata. Dar spuneţi-mi voi, sunt eu de vină pentru
Seara, înainte de plecare, mă pierdui iar nenorocirea ei? Eu am stat vecinie departe
prin tufişurile curţii. Frăsinica cântă. Dar de ea, o admiram din depărtare, şi nici nu
eră ceva în cântecul ei acum, ceva din ulti­ puteam crede ca ea s^ mă iubească. Şi totuş,
mul tremur al pasării atinsă de glonţ. Şi acel când îmi aduc aminte cum şi-a uscat lacră-
ceva mi se grămădeâ în inimă ca o povară mile în şorţul alb, când ştiu că nu trăeşte
nemărginită. M’am aşezat pe-un scaun, şi bine cu bărbatul, mă înghimpă mereu ceva
nici n’am băgat de seamă când s’a sfârşit amar. Spuneţi dar voi, pentruce mă mustră
cântecul. Deodată o mână uşoară mi se aşeză conştiinţa pentru întâmplările astea din tre­
pe umăr. Frăsinica eră lângă mine. Mi s’a cut? Căci la mine nici un păcat n’a fost?"
părut că s’a surpat ceva în mine, mă împetrii Gheorge Nemeş întrebă, dar nu-i răspunse
de frică să nu mă pierd. Şi n’am putut nimeni, nici părintele. Cu toţii ne gândeam
să încep eu vorba. — Intr’un târziu, oftând, la câte-o astfel de licărire de lumină din tre­
fata zise: cutul nostru. Licărire care ni s’a arătat pe-o
„Ştiu că pleci mâne, dle Gheorghe, şi am clipă două, descoperindu-ne tot rostul vieţii,
vrut să-mi iau rămas bun dela D-ta. Cred şi care apoi a dispărut ca să nu ne mai
că nu te superi." Şi privi la mine. Ah, voi lumineze niciodată.
nici închipui nu vă puteţi cum m’a privit. într’un târziu zise preotul: „Aici nu-i vorbă
Dar eu tot n’am zis nimic. Fata, în aşteptarea nici de păcat, nici de mustrarea conştiinţei.
unui cuvânt, s’a cutremurat deodată, s’a aplecat Aici e vorba că ţi-ai scăpat din mână fericirea,
uşoară asupra mea şi m’a sărutat. Apoi a şi asta te nelinişteşte." | # Agârbiceanu.
pierit ca o arătare.
Acum înţelegeam de ce li-e frică la feciori
de Frăsinica. O groază rece mă stăpâniâ şi
pe mine şi abia într’un târziu putui merge
în casă. Eră aşa de frumoasă Frăsinica, aşa
de gingaşe, aşa de sfântă, încât toată fiinţa
mi-a încremenit, şi m’a cuprins frică mare,
ca la vederea unei frumseţi neînchipuite a
firei. Nici o simţire nu mi-a mai zvâcnit
pân’a fost în apropierea mea, şi sărutul ei
îmi păru rece ca ghiaţa.