Page 11 - 1909-03

Nrul 3, 1909. LUCEAFĂRUL 59

Imn Soarelui.
Din aste lumi pierdute ’n întuneric, Tu las’ nebunii ca să râdă, Soare!
Anevoioase, mici şi făr’ o cale, Pe regi să urce, pe femei să nască,
Din ţările ’ngheţate şi urîte Popoarelor tu lasă-le credinţa —
Şi dela cel mai palid dintre oameni — Dar nu lăsă strein de tine, cerul!
Mărite Soare, ce ’ncununi pe toate
Şi toate te ’ncunun ! pe-o rază caldă, Tu ale tale dai din ale tale!
Primeşte glasul meu sărac şi rece, Urmând povaţa-ţi bună de părinte,
Tălmăcitor al unui gând nevârstnic! Ca un copil te-ascultă ’n drum pământul,
De mii de ani cărarea ta o bate,
N’am cântec nou pe struna-mi umilită, In faţa ta ’ngenunche şi se pleacă
Nici scară n’am să-ţi ispitesc înaltul, Şi trupul Iui pătat de-atâtea patimi
Primeşte ce-am turnat cu prisosinţă: Din geana ta cerşeşte îndurare.
Un vis întunecat şi-o viaţă ’ngustă,
Ţârâitoare între cer şi Geia, Biruitor te-arată vecinie, Soare!
Un suflet chinuit ce-ar vrea deapururi Şi din genunea veacurilor triste,
Să fie plin de tine Soare-al zilei Din măduva adâncurilor toate,
Ca inima de ’ndrăgostiri ascunse! Coboară viaţă florilor şi lumii!
Adu mereu, din depărtări, lumina!
Mărite zeu, cu plete lungi de aur, Din ape şi văzduhuri, armonie!
Părinte-al muzelor, întoarce-ţi faţa! Din ceruri şi pământuri, prinde pacea
Tu care răstigneşti o ’ntreagă vreme Şi adu-ne-o Apollo, dimineaţa !...
Pe crucea zilelor însângerată, Tu cărturarilor ce spun c’adâncul
Tu ce prăseşti pământului puterea, Şi flăcările tale-au prins răceală,
Renăscător al florilor şi-al vieţii, Ertare ’ngândurată le coboară:
Tu care bei oceanul când ţi-e sete, Căci Crist e Crist prin el şi prin iertare,
Căldura când ţi-e frig, mărite Phoebus, Prin lărădarea urii şi-a durerii,
Ce chemi din măruntaie ’ntreaga fire Prin năzuinţa-i totdeauna nouă —
Itidreaptă-ţi ochii cătră cel ce suie!
Un înţeles neprihănit al vieţii
...Tu care te-ai născut din Zevs şi Leto, Prin dragostea-i de oameni şi de ceruri!
Care-ai răpus pe Pyton uriaşul,
Care-ai păscut Admeticile turme Cu braţul tău cuprinde-acum pământul —
Pe locul unde-apoi crescuse Troia, O mamă ce-şi înlănţue copilul,
Tu care-ai plâns cu flori înlăcrimate Un ţărmur mărginindu-şi sfânta mare
Când moartea-ţi depărtâ pe Hyacinthus, Tu strânge-1 şi ridică 1 cătră tine!
Care pe Daphne-ai prefăcut-o ’n arbor Coboară :u, ca să se ’nalţe lumea
Nevrând iubirea-i să-ţi împărtăşască, Şi iadul să tresalte la cuvântu-ţi!
Părinte al luminii şi-al naturii!; Şi marea ’nalţe-şi sânul la lumina-ţi!
Tu care dai torente de-armonie Şi morţii să se ’nalţe din mormânturi!
Poeţilor, ’nălţându-le cântarea, Căci numai astfel, tu, in veci doritul
Şi muzicei dumnezeiasc’ aripă; Puteâ-vei să răscumperi şi să ’nlături
Tu care ’n mintea celor ce dumică îngheţul lacom ce şi-a ’ntins domnia
Tăriile naturii şi viaţa — In suflete si ’n răsleţite gânduri,
Cum apa-şi limpezeşte ’n curs torentul — Pe ’ntinderea senin’ a lumii noastre !...
Sădeşti a viitorului ursită; Rodirea şi setninţele-s în tine!
Tu care ţeşi şi schimbi cămaşa vremii, Vieţile şi moartea-s ale tale!
Ce deapeni zilele pe ghemul morţii, Şi stelele şi cerul te ridică!
Legându-le ’ntrc ele, cum se leagă Şi marea şi pământul te slăveşte! —
Pe ’ntinderea de ape, val de valuri; Chctnatule de vremuri şi de umbre!
Tu care ’nozi de timp gândirea noastră,
Ce-ai semănat nemărginirii, stele, Copii plăpânzi ai cerului şi-ai Geei,
Pământurilor, viaţă şi visării Fecioare ’mbujorate şi senine,
Icoane zămislite din lumină! Locuitori smintiţi ai celui Marte
Senine-Apollo, vecinie tu te-arată Invrăjbitor de suflete şi gânduri,
Adâncului din sufletele noastre! Voi cântăreţi ce ’n stranele naturii
Şi fii pe marea gândurilor negre 'Nălţaţi iubirii imnuri nesfârşite:
Ca marinarilor, Steaua Polară; Poeţilor cu flori în loc de inimi,
Pe ceru ’ntunecat şi greu al vieţii Cu visuri ce-amăgesc în loc de suflet,
Fii Prometheul timpurilor, vecinie! Gânguritoare paseri, flori şi ape,