Page 14 - 1909-03

62 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1909.
ca nişte pumni enormi încărcaţi, cari dăru­ frunze. înflorise mai mult ca să se poată
iesc pământului şi oamenilor de jos belşug... opri odată din încercarea zădarnică de a se
Şi povestea floarei soarelui a urmat, aceeaş, mai ridică.
mulţi ani... M’am plecat şi-am desfăcut câteva coroane
de flori, ca să le văd seminţele. Coroanele
Vremile se schimbă şi cu ele se prefac şi acestea triste însă, se strânsese ca nişte ciu­
oamenii. Bătrânii au murit, noi ceilalţi perci uscate, ascunzându-se cu ruşine, ca să
ne-am împrăştiat în lume, iar în casa noastră, nu se vadă c’au înflorit, dar n’au rodit...
cu grădina cea îngrijită odată, stau acum După câteva încercări de-acestea, am ri­
nişte străini... dicat capul obosit şi am privit împrejur cu
Azi m’ani întors să-mi revăd locurile co­ durere:
pilăriei. „S’a sfârşit oare cu neamul lor?“
Cât de sărace şi părăginite mi se par toate, La urmă dau cu ochii de un răsad săltat
în'sfârşitul acesta de toamnă târzie!... şi cu înfăţişarea mai statornică. M’am apro­
Străinii cari stau în casa noastră nu m’au piat mişcat, plecându-mă ca după ultimul
cunoscut cine sunt. răspuns. Am desfăcut coroana strâtfsă şi
„Oameni buni, aici au stat al de-ai noştri... uscată şi, în peria de flori trecute, am des­
Se poate, străine, dar vezi că acum coperit o semânţă plină, ascunsă şi păstrată
şedein noi...“ acolo, cu sgârcenia şi îndărătnicia rasei care
M’am dus să văd grădina cea săpată de nu vrea să moară...
tata; — dar pomii erau tăiaţi şi gardurile Am tresărit ca de-o speranţă îndepărtată
dărâmate. în fund rămăsese câteva răsaduri şi mi-am zis cu durere:
închircite de floarea soarelui. Pe semne că „Cine ştie, dacă nu pot înflori şi speran­
s’a tras semânţa din an în an, ca să-şi ţină ţele..."
viaţa până azi. Şi atunci mi-am adus aminte de credinţa
Nu mai erau înalte vrejurile ca altădată, şi tăria cu care părinţii munciau grădina
ci abia dacă ajunsese în câteva rânduri de noastră... j oan Adam.

Pierde-uară.
Aici e cald şi e lumină, Eu înţeleg a lor cântare, Dar de-mi desgrop a mea comoară
In vale-i umbră, dacă vreu, Ştiu şoapta vântului turbat, Ascunsă ’n sufletul înfrânt,
In juru-mi codri verzi suspină, Adâncul tainelor din zare Atâta glorie uşoară
Prieteni sufletului meu. In pieptul meu l-am adunat. Doi spulberă ca prafu ’n vânt
Cântarea lor de farmec plină Furtunile răsvrătitoare Şi laurul, ce înconjoară
Brăzdata frunte-mi însenină, Şi plânsul valului de mare Atâtea gânduri ce-au să moară,
De mă cunosc pe mine eu. Un dor în suflet mi-a lăsat. Uşor cadeâ-va la pământ.
Şi toată firea ’n juru-mi cântă, Mi-i dragă muzica cerească Ah, munţii mă cunosc mai bine
Cucernic braţele întind, A stropilor veniţi din nori, Decât o lume de nebuni,
Pământu ’ntreg, în haina-i sfântă Când apele purced să crească Pe fruntea lor, ei, ca şi mine,
In bra|e-aş vrea ca să-l cuprind. De ’nneacă văile cu flori. Din nori şi-au împletit cununi
In purpur norii se ’nvestmântă, Cei răi încep să mă hulească Şi râd de trăznetul ce vine,
In val de foc ei se frământă Şi cântecul să-mi ponegrească, Şi nu vor fruntea să-şi încline!
Şi ’n zbor nebun se sting, s’aprind. îi ştiu, şi-am râs de-atâtea ori. Ah, munţi-s fraţii mei cei buni!...
I. U. Soricu.