Page 16 - 1909-03

64 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909
tămânii înainte de a-1 omorî. Noapte de la asta, trebuia să râd în mine însu-mi. Dar
noapte, cătră miezul nopţii, mă furişam până poate tot mă auzise, căci în clipa aceasta,
la uşa lui, puneam mâna pe cleanţa uşii şi deodată, se mişcă în pat ca şi când l-ar fi
o deschideam, Doamne, cât de fără zgomot speriat ceva. Poate ve-ţi crede acuma că
şi cât de încetişor! Şi când uşa erâ în­ am luat-o Ia fugă! Nu, nu! In odaia lui
deajuns deschisă, ca să-mi pot vârî capul erâ întunerec beznă, căci de frica tâlharilor
prin crepătură, scoteam un felinar închis de ţinea obloanele bine închise. Ştiam dară că
toate părţile, încât nu putea să străbată din nu putea să vază că uşa e deschisă şi cu
el nici cea mai slabă rază de lumină, — şi-apoi stăruinţă neşovăitoare urmam înainte, deschi­
îmi vâram capul mai înlăuntru. O, dacă m’ar zând uşa tot mai larg.
fi zărit cineva în momentele acelea, cu sigu­ In sfârşit îmi băgasem capul de tot şi stăm
ranţă ar fi râs, văzând cu câtă precauţiune şi să deschid felinarul... In clipa aceasta degetul
iscusinţă mi-l vâram şi cu câtă şiretenie meu cel mare lunecă peste zăvor, iar bătrânul,
şi grije procedam. Îmi vâram capul prin ridicându-se în pat, strigă: „Cine-i acolo"?
crepătură, încetişor, încetişor de tot ca să Am rămas nemişcat fără să răspund o
nu-1 deştept din somn. îmi trebuia un ceas vorbă măcar. Un ceas întreg abia am îndrăz­
întreg până îmi vâram capul atâta încât nit să respir; nici n’am clipit măcar din ochi,
să-l pot vedea întins în patul lui. Ce, oare un dar nici n’am auzit să se fi culcat din nou.
nebun ar fi avut atâta răbdare? Şi-apoi, încă tot şedea ridicat în pat şi ascultă; tot
dupăce reuşiam să ajung cu capul în odaie, cum făcusem şi eu noapte de noapte, sta şi
deschideam felinarul încetişor o, cât de ascultă acum şi el bătăile ceasornicului din
încetişor, ce nespus de fără zgomot, ca perete.
nu cumva să scârţie. II deschideam, insă, Deodată, auzii ca un geamăt înăbuşit. Am
numai atâta, încât o singură rază de lumină recunoscut că e un suspin ce trădează o
să poată cădea asupra ochiului de uliu... spaimă de moarte. Nu erâ un geamăt de
Şi aşa am făcut şapte nopţi de-a rândul, durere sau întristare. Erâ sunetul acela tâm­
tocmai la miezul nopţii; dar în fieştecare pit şi înăbuşit ce izbucneşte dintr’un suflet
noapte găsiam ochiul închis şi astfel nu chinuit de groază. Cunosc prea bine acest
puteam să-mi duc planul în îndeplinire, pen- suspin chinuitor. De multe ori, când pe la mie­
trucă nu bătrânul mă supără, ci ochiul lui zul nopţii toţi durmiau adânc, ieşise acest
cel rău ! In fiecare dimineaţă, îndată ce se suspin şi din pieptul meu, ca să măriască
lumină de ziuă, intram îndrăsneţ în odaia lui, şi el groaza ce mă făceâ să-mi pierd minţile.
îi vorbiam fără sfială, îi ziceam prieteneşte Repet, îl cunoşteam prea bine şi ştiam ce
pe nume şi-l întrebam cum durmise. Ar fi trebuiâ să simtă bătrânul. îmi păreâ rău de
trebuit, dară, să fi fost un om prea bănui­ el, deşi în mine însumi eram radios. Ştiam
tor, ca să-şi poată închipui măcar cu ce că rămăsese treaz tot timpul începând dela
gânduri îl pândesc în fiecare noapte, pe la clipa în care cel dintâi zgomot îl făcuse să se
miezul nopţii, cum doarme. ridice în pat. Copleşit tot mai mult de groază
Când sosise astfel a opta noapte, am des­ se va fi silit să se convingă că n’are de ce
chis uşa cu şi mai mare băgare de seamă ca să fie îngrozit; dar nu va fi reuşit. înzadar
de obiceiu. Minutierul unui ciasornic se mişcă îşi va fi zis: „Nu e nimic. Va fi numai vân­
mai repede decât îmi mişcăm eu mâna. Nici­ tul ce şuieră în coş; sau poate un şoarece
odată nu am fost aşa de conştiu de capaci­ care a trecut peste duşumea, sau târâitul
tăţile mele şi de şiretenia mea ca în noaptea vre-unui greuruş!“ Fără îndoială, bătrânul
aceasta şi simţiam o bucurie internă atât se silise să se mângâie singur cu astfel de
de nespusă încât abia puteam să mi-o stă­ explicaţii. Erau, însă, încercări zadarnice!
pânesc... să stau pe pragul odăii lui, să-i Moartea ce se apropiâ ajunsese deja în faţa
deschid uşa, încetul cu încetul, larg şi tot lui şi-şi întinse aripile negre peste sufletul
mai larg, fără ca el să viseze măcar despre victimei sale; şi fiorul îngrozitor al acestor
procedeul meu tainic! Când mă gândeam umbre nevăzute îl făceâ pe bătrân să simtă