Page 21 - 1909-03

Nriil 3, 1909. LUCEAFĂRUL 69
înfăţişeze una dintre feţele cele mai urite ale sufle- stre ale idealurilor, până când mizeriile vieţii nu le
telui omenesc. Şi a reuşit. Prin urmare ca artist poate rănesc şi nu le aruncă pradă brutalităţii, care le des­
aveâ o mulţumire, decâteori va auzi că cetitorii i-au poaie de tot ce le-ar înlesni înălţarea. Sufletele idea­
aruncat volumele din mână. Şi Zola şi Maupassant, liste, ca şi şoimul împărătesc, se vindecă uneori, se
cu cari dl Cazaban nu se poate incă asemănă, au adaptează împrejurărilor, dar privesc mereu cu ochii la
avut parte de acest tratament al publicului. cer. Şi într’o zi, încercând din nou să se avânte, cad
însuş autorul nu se poate reţineâ să nu iee o pe gunoiul vieţii de toate zilele, uitate de lume...
atitudine faţă de sufletele şi chipurile pe cari i le im­ E mult adevăr, multă artă şi, mai ales, multă poe­
pune puterea de observaţie a realităţii. Şi această zie in povestea şoimului împărătesc.
atitudine nu e întotdeauna în favorul artistului. Câteva Şi bine ar fi dacă dl Cazaban ar încerca să se avânte
exemple: De Dora Prigoreanu fuge, neputându-i spre astfel de orizonturi ale artei mari... poate n’ar
analiză sufletul; cei patru bucureşteni se îngrozesc de aveâ soartea şoimului cu aripa frântă: poate ar reuşi
apucăturile lui Scarlatti; în „Braţul stăpânitor" au­ să se avânte la înălţimi, cari nu se uită de lume !
torul se înspăimântă de mizeria care-I sileşte să stee O. C. T.
„alături de oamenii a căror haine erau mânjite de *
sângele pe care-1 vărsaseră“ ş. a. m. d. M. Sadoveanu, O istorie de demult. Edit. „Mi-
Şi dacă e permis autorului să-şi urească oamenii nerva". Bucureşti, 1906. Volumul acesta, al treispre­
pe cari îi crează, cu atât mai mult i-e permis cetito­ zecelea, pare-mi-se, cuprinde bucăţi publicate prin
rului, care nu are construcţia sufletească a artistului. diferite reviste, şi erau vrednice, fără îndoială, să
Judecata cetitorului se poate înţelege şi se poate fie adunate la un loc. S’ar putea spune acest lucru
iertă, nu însă şi cea a criticilor, fiindcă aceştia trebue despre toate schiţele şi nuvelele din volum, cinci­
să procedeze ca omul de ştiinţă, care studiază şi ex­ sprezece la număr, cu escepţia doar’ a „Tinereţii",
plică fenomenele. In artă normele de judecată ade­ unde „cucoana Victoria" îşi desfăşoară vederile mo­
vărat că sunt mai nesigure, mai şubrede, dar sunt. rale prea de tot banale...
Studiind, fie chiar şi în marginile restrânse ale Cetind volum după volum, rămâi mirat de fecun­
unei dări de seamă, opera d-lui Cazaban, poţi con­ ditatea extraordinară a acestui autor atât de tânăr
stată cu uşurinţă, că ea e expresia unui suflet cu pre­ încă, şi te simţeşti cu totul răpit de limba lui măiastră,
dispoziţii excepţionale. Sălbătăcia, cruzimea, brutali­ de ritmul curgător al frazei.
tatea şi răutatea oamenilor creaţi de artist, presupun Aniţa lui Timofte, din cea dintâi bucată a volumului,
stări sufleteşti corăspunzătoare în sufletul creator. ţi-se strecoară în suflet, dela cele dintâi pagini. Iată
Iar aceste stări sufleteşti negative, precumpănitoare, cum îşi mărturiseşte crima de a-şi fi omorit bărbatul:
dovedesc o disarmonie psichică. Senzibilitatea şi irita- „L-am omorît, boieri dumneavoastră, că nu mai pu­
bilitatea, care reiese din viziunile povestirilor („Blana team trăi cu dânsul... Mie-mi era altul drag!..."
răzbunătoare", „Cocorăscu", „O spaimă", „O licărire") ioniţă păcurarul, părtaş şi el la omor, mult mai
deşi uneori ni se înfăţişează în forma atenuată a vi­ slab de înger ca amanta lui, lăcrimează, când aceasta
surilor, întăresc afirmaţiunea de mai sus. Şi dacă vrem ia asupra-şi toată răspunderea crimei. Aniţa e jude­
să explicăm elementul grotesc (îmbinarea alor două cată. la spânzurătoare. „Şi iacă şi acuma parc’o văd
stări sufleteşti opuse: mai ales a veseliei şi a întri­ pe Aniţa: cu caţaveica ei cafenie, cu fusta roşie, cu
stării, în cazul nostru), trebue să admitem o predis­ bazirul verde şi cu cioboţelele de cordovan cu pot­
poziţie disarmonică în sufletul artistului. coave de alamă, s’a întors dreaptă spre mulţime şi a
Constatarea aceasta bineînţeles nu scade întru ni­ ridicat mânile. A zis aşa:
mic valoarea artistică a povestirilor dlui Cazaban. Ea „Oameni buni, iertaţi-mă!"
însă, esplică, -- celor ce se interesează — taina crea- Au răspuns toţi: „Dumnezeu să te ierte!"
ţiunilor dlui Cazaban. Bătrânii, părinţii Aniţii, cari erau şi ei de faţă, şi
In povestirile din cele două volume mai găsim şi cari au silit-o să încheie căsătoria nenorocită, nu află
unele tablouri culturale şi sociale, cari sunt preţioase iertare în ochii condamnatei.
pentru vremea care le-a dat fiinţă. Ea exclamă, cu glas de amară dojană, cuvintele din
N’am pomenit intenţionat povestirea „Cu aripa urmă:
frântă", care ni se pare cea mai desăvârşită din „Ah! drag mi-a fost să trăiesc şi eu pe lumea asta
tot ce ne-a dat până acum autorul. De aceea merită şi n’am avut parte!..."
să fie deosebit relevată. îndrăznim să afirmăm că e Deasupra mormântului uitat, unde se odihneâ Aniţa,
una dintre cele mai reuşite povestiri în întreaga „peste singurătatea şi peste melancolia aceea de în­
noastră literatură. Descrierea şoimului împărătesc e ceput de toamnă, lunecă lin un vultur cu aripile ne­
cât se poate de preciză, completă şi artistică: „Capul clintite..." Vulturul acesta e un simbol, e sufletul
şi spatele, de culoarea plumburie a norilor furtunoşi, îndrăzneţ şi îndărătnic al Aniţei.
erau vărgate de dungi arginţi i ca scăpărări de fulger, „Balta liniştei" e un mic capdeoperă. Domnişoara
iar sfârcurile aripelor negre cu străluciri albăstrii, pă­ Alexandrina Ciomârtan trăieşte în casa părintească
reau făurite din oţel călit"... viaţa monotonă a târguşoarelor. Cât de bine e redată
Soartea şoimului împărătesc, ajuns tovarăşul găi­ monotonia aceasta, începând cu micile certe familiare
nilor, e soartea sufletelor ce străbat zările alba­ ale bătrânilor, cu cele dintâi vise ale domnişoarei