Page 9 - 1909-03
P. 9

Nrul 3, 1909.               LUCEAFĂRUL                        57
           Când  am  ajuns,  Frăsinica  se  ’nvârtiâ  ca  o   Şi  să  fi  ţinut  până  dimineaţa  petrecerea
         adiere,  ca  o  umbră  de  uşoară,  aproape  ne­  sătenilor,  nu  m’aş  fi  mişcat  de  pe  laviţă.  Mă
         mişcată.                          simţiam  ca  într’un  cerc  vrăjit,  o  mireasmă
           Dar  faţa  nu-i  mai  eră  palidă.  Obrajii  îi   deosebită  îmi  mângâia  par’că  nu  numai  mi­
         înfloriseră  ca  doi  trandafiri  tineri,  obrajii   rosul,  ci  toate  simţurile.  Şi  întâia  dată  în
         rotunzi  şi  gingaşi.  Iar  ochii  îi  luminau  acum.   viaţa  mea  am  început  să  mă  simt  eu  însuş
         Ce  lumină,  Dumnezeule!  O  văpaie  de  diamant   mai puţin decât un fir de nisip.
         negru,  o  văpaie  vie,  poate  că  însaş  viaţa.   Admiram pe Frăsinica.
         Nu  ne-a  văzut.  Eram  în  apropierea  ei  şi  nu   La  spartul  jocului,  Virgil  i-a  spus  nu  ştiu
         ne  vedea.  Cred  că  nici  pe  ficiorul  cu  care   ce.  Fata  nu  ştiu  ce  i-a  răspuns.  Nu  cutezam
         juca  nu-l  vedea.  Văzut-aţi  vr’odată  un  lăutar   să  privesc,  dar  prin  pleoapele  lăsate  simţiam
         bun,  un  ţigan,  care-şi  adoarme  capul  pe   cum mă pătrunde văpaia ochilor ei.
         vioară  şi  pe  când  arcuşul  joacă  —  numai   La  câteva  zile,
         din  când  în  când  îşi  deschide  pleoapele,   într’o  seară  cu
         şi  ’n  ochii  lui  ce  par’că  dorm  nu  ştii  de-s   lună,  cinam  cu
         lacrimi  ori  văpăi  de  lumină  şi  căldură?  Apoi   uşa  deschisă.  îmi
         aşa ceva eră cu Frăsinica.        păru  deodată  că
           „Asta  înseamnă  să  joci  cu  patimă  —  zise   aerul începe să în­
         Virgil.  Cutremurat  c’a  băgat  şi  el  de  seamă,   vie,  să  se  parfu­
         adăugai:                          meze,  şi-am  des­
           —  Cu  patimă  da  şi  cu  sfinţenie.  Mie   luşit  cum  se  ri­
         mi  se  pare  că  pentru  fata  asta-i  un  lucru   dică,  din  apro­
         sfânt jocul.                      piere  de  undeva,
           —  O,  nu  numai  jocul!  S’o  auzi  cântând,   un  cântec  uşor,
         s’o  vezi  lucrând.  E  ceva  deosebit  în  tot  ce   care  se  împrăştia
         face. De aceea tinerii se şi cam feresc de ea.  ca  o  mireasmă  în
           —  Şi pentru ce să se ferească?  văzduh.
             Nu  ştiu.  Se  zice  că  dela  o  vreme  se   După  cină  mă
         tem  de  ea.  Poţi  să  vezi  şi  tu  că  nu-i  o  fată   strecurai afară.
         ca  celelalte!"  Şi,  pe  când  vorbiam  aşa,  ne   Cântecul   trăia   Port din Poiana-Sibiiului
                                                              (1870).
         aşezarăm  pe-o  laviţă.  în  seninul  Duminecii   încă.   Şi   îndată
         aceleia  de  Cuptor,  sufletul  meu,  pe  care  de   ce-am  fost  mai  aproape  de  el  îmi  părea  că  nu-l
         mult  nu-l  mai  simţisem,  mi  se  trezi  deodată.   mai  aud.  Mă  gândiam  la  Frăsinica.  Şi  mi-o
         Şi  începu  să  privească  mirat  în  jur,  să  pri­  închipuiam,  în  împrăştiarea  sufletească  ce  mă
         vească  nesăţios,  să  se  ridice  în  înălţimi   cuprinsese,  că  e  o  fiinţă  care  nu  poate  să
         ameţitoare  şi  să  se  coboare  tot  mai  înviorat,   fie  de  pe  pământ.  Gândindu-mă  la  ea  îmi
         aducând  tot  mai  multă  viaţă  în  mine,  cel   veniâ  în  minte  o  păsăruică,  cu  aripioare
         uscat  de  multa  zdroabă  a  învăţăturii.  îl  sim-   uşoare,  cu  două  picioruşe  delicate,  cu  un
         ţiam  sufletul  cum  se  bucură,  îi  simţiam   cioc micuţ, curat.
         lăcomia  de  viaţă.  Şi  sufletul  trezit  a  început   Ce  să  vă  mai  spun  ?  Cât  am  stat  la  prietinul
         să  înţeleagă.  Şi  mai  întâi  a  aflat  o  armonie,   Virgil  am  trăit  un  vis,  căci  o  viaţă  aşa  fru­
         care  m’a  făcut  să  tremur  de  bucurie.  Armonia   moasă  nu  poate  să  fie.  Mă  deşteptam  numai
         eră  aceasta:  Pentru  văzduhul  acesta  curat,   când  cântă  domnişoara  Aurora  la  pian.  La
         pentru  bolta  aceasta  senină,  pentru  viaţa   prânz,  la  cină,  la  vânat,  nu-mi  prea  dam
         bogată  a  câmpiilor  nimic  nu-i  mai  potrivit,   seama  de  mine.  Eram  învăluit  de-o  taină,
         nimic  nu  poate  să  încadreze  mai  bine  aceasta   care  nu  ştiu  cum  m’a  cuprins.  Eram  în  faţa
         fire, decât Frăsinica.           unui  mister,  cum  nu  aflasem  în  tot  ce  cetisem
          Muzica  zicea  mereu  şi  Frăsinica  eră  ne­  ori  trăisem  până  atunci.  îmi  veniâ  câteodată
         obosită.  Ne-a  văzut  în  urmă  pe  mine  şi  pe   să  mă  închipuiu  pe  mine  însu-mi,  ca  o  fiinţă
         Virgil,închiseochiipuţin,apoi jucă mai departe.  mai  înaltă  decât  omul.  Ajunsesem  aproape
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14