Page 10 - 1909-04

82 LUCEAFĂRUL Nral 4, 1909.
„Eu bănuesc că nu i le-ai spus toate astea fereastră şi se aşeză în pervaz, dupăce dete
când ai fost luna trecută p’aici. Să faci în lături perdelele de reţea albă; acolo, Ia
bunătate să-i scrii, dar fără ocoluri şi să nu rămăşiţa de lumină ce mai plutiâ în urma
te fandoseşti. Să-l ameninţi că-ţi ridici mâna zilei, putea să desluşească rândurile aşternute
de pe el, că de unde nu ţi-1 trimet înnapoi, pentru fiu-său, pe când o slujnică veni de
nimic nu voi să mai aud şi vina toată tu şi aprinse luminile, iar cucoana Polina se stre­
numai tu s’o porţi, cum şi blestemul de mai cură în odaie.
târziu". Domnu lorgu îi dete să cetească scrisoarea
Aşa eră sfârşitul. Pe patru feţe câte mai lui Manole:
erau înşirate însă! Ce grozăvii, ce ticăloşii, „Ia te uită ce purtări frumoase are ne-
ce ruşini! procopsitul de Manolică." Cucoana Polina
Domnul lorgu se simţi plin până ’n gâtlej întinse mâna-i albă, brăzdată de vinişoare
de amarul veninului, duse mâna la gât şi-şi albăstrii, pe care lorgu n’o mai sărutase de
desprinse nasturul cămăşii ce par’că-l su­ şaisprezece ani şi văzând-o aşa albă şi, de
grumă, şi eşl să răsufle aerul ce-i lipsiâ în sigur, rece ca pielea şearpelui, îşi aduse
odaie. Se întoarse acasă spre seară cu o aminte de noaptea fericită a naşterii băiatului.
hotărîre luată, că mult se gândise singur, Ceti şi maică-sa şi dete din cap, şi-şi simţi
numai cu mintea lui sfătuindu-se şi fără să pieptul umflându-se ca un văl. Cu compă­
se desvălue PoLinei. De bună seamă, vorba timire multă o priviâ lorgu Beloianu.
ce-o rostise în scrisoare Manole, adevărată „Ceteşte şi răspunsul... Trebuie învăţat
eră: un netrebnic, un ticălos, un mişel. minte mişelul, să ştie că n’are ce mai aşteptă
Când intră pe uşă, cucoana Polina, care dela noi. Auzi să se dea la tutun, să umble
stă lângă fetele ce coseau la gherghefuri, îl noaptea, să joace cărţi... Toată ruşinea a
simţi după paşi că e necăjit şi trecu în săliţă pierdut-o."
să-i ghicească mişcările. Uşa rămăsese des­ Cucoana Polina lăsă scrisoarea din mâni
chisă şi domnu lorgu scriâ fără întrerupere: după cele dintâiu rânduri ce cetise şi iz­
„De mult cunosc proastele tale purtări şi bucni prăpădită.
ştiu cât amărăşti pe frate-meu care vrea să „Să nu-ţi faci păcate, lorgule, să n’o tri-
te facă om. Mi-a spus, data din urmă, când meţi... Îşi face seamă, zău; seamă-şi face
am fost acolo, toate câte le faci şi dacă m’am un băiat simţitor ca el."
mulţumit să-ţi dau numai a pricepe că adăst Aşa gândiâ dealtmintreli şi lorgu, căutând
o grabnică îndreptare, a fost că te socoteam prin saltare după un plic ce nu-i eră la în­
cu ruşine şi judecată. Ar fi trebuit să te iau demână, ca să-şi facă de lucru, mult tulburat
de urechi şi să te dau cu capul de păreţi în suflet: „E prea tare pentru un băiat sim­
făcându-ţi ruşine dinaintea tuturor; îmi pare ţitor ca el."
rău astăzi că n’am făcut astfel. Aflu că pe Polina strângea scrisoarea în podul palmei
zi ce trece tot mai ticălos şi mai netrebnic cu o mare frică pe inima ce şi-o simţiâ
te faci. Ştiu cum îţi petreci nopţile, cum nu răcind, îngheţând, tăcând din bătaie şi prinsă
înveţi nimic, cum furi... Mişelule... De azi de o groază pentru lorgu că fusese în stare
încolo nu-ţi mai sunt tată şi nimeni nu mai să scrie aşa de amar. In faţă-i acuma avea
vrea s’audă de tine. Mulţumesc lui Dumnezeu pe un gâde, pe un ucigaş, nu pe lorgu al
că mi-a dat două fete înţelepte cari mă ei, şi se temea şi ea de nu cuteză să sfâşie
mângâie la pierderea ce sufăr în tine; căci în bucăţele scrisoarea pe care ar fi vrut s’o
pentru mine mort eşti de astăzi. arză vâlvătaia sângelui ce prindea a-i fierbe
lorgu Beloianu podurile palmelor.
După o lungă răsgândire, spunea rugător,
Se înserase, şi de-atâta negură se umpluse din jilţul pe care căzuse frântă şi trăsnită:
casa încât domnul lorgu nu putea să cetească „Scri-o mai slabă, rogu-te, lorgule...“
ceeace scrisese, ca să vadă cum o să-i sune Atâta aşteptă şi el.
băiatului aşa nătruşnică mânie. Se duse la „Stăi, că tot o scrisesem pe întuneric pe