Page 11 - 1909-04
P. 11
Nrul 4, 1909. LUCEAFĂRU: 83
aceea, nici nu s’ar putea c e t i . . . rupe-o.“ Cu pana muiată de-a zecea-oară în călimară
Şi-şi luă iute dinainte altă colicică de hârtie, scrise pe un ochiu de hârtie albă:
scriind mai stăpân pe sine, acum că simţiâ
sprijinul Polinei alături şi nu-i mai porunciâ, „Manolică tată,
din portretul din perete, chipul galben şi „îmi sângeră inima aflând c’ai rămas un
vânăt de ciudă al lui Manole, ce par’că prin copil neminţos. Te rog să-ţi îndrepţi purtările
sese viaţă de vre-un ceas încoace. Aşa îi scria frumos şi de treabă. Nu zic să-ţi scoţi din
acum: capete şi să te dai pe brânci, că poţi cădea
„Manolică! bolnav şi ţi-ai strică sănătatea. Deştept cum
eşti, poţi ceti puţin şi învăţă mult. Pe frate-meu
„Triste ştiri primesc despre purtările dtale.
Frate-meu s’a luat de gânduri şi nu mai ştie să nu-1 turburi, să vii regulat la masă, să
asculţi, să te culci la vreme. Să te fereşti
cum s’o scoată la căpătâiu cu dumneata. Fă
bine de te îndreaptă că sunt hotărît s’o de băieţii răi ce te pot înrâuri cu pilde tică
scurtez. Dacă n’am ştiri de îndreptare până loase. Mai mare ruşinea de ce-mi spune
frate-meu despre tine. Ce fel de copil eşti
la Crăciun, că te-ai pus pe carte, c’ai cârnit tu? Eu şi cu maică-ta avem o vină, c’am
de pe căile rătăcite, că te-ai desbărat de ti fost slabi, dar să ştii că pe el l-am lăsat de
căloşie şi destrăbălărie, deprinderi ce nu ştiu
unde-i fi învăţat, mă lapăd de dumneata. acum înainte şi i-am dat mână slobodă
asupră-ţi. Ce-o face el e bun făcut. Să ştii.
„Maică-ta nu te mai îmbrăţişează. Surorilor Atâta îţi spun.
li-e ruşine de aşa frate, şi mie mi-ai amărît „Maică-ta şi surorile dau acatiste să te
bătrâneţele. îndrepte Dumnezeu pe calea cea bună şi să
„De tată să nu mai ţii pe
te încuminţească.
Iorgii Beloianu.“
Amărâtul tău tată
I-o ceti Polinei, care nu-1 auziâ. Pe ea o
Iorgu Beloianu."
rodeau vorbele cumnatului Manole. Domnul
Iorgu o smulse dintre gânduri, strigând-o de Cucoana Polina urmărise. Când vru să-i
două ori până să-l auză: cetească şi domnul Iorgu, ea îl opri cu mâna:
„Polino." „Am cetit." Dar ceti şi bărbatu-său în ochii
„lorgule... dragă." ei nemulţămirea.
„Ce zici tu de scrisoarea asta?“ şi i-o „Cum, Doamne iartă-mă, mai vrei Polino?"
mai ceti odată. „Pentru un băiat simţitor ca el, de, n’ar
„Nu mai pomeni şi de mine, lorgule." face...“ Ruptă în peticele zbură scrisoarea
Beloianu încuviinţă bunătatea de suflet a pe gura sobei şi bălbătaia o mistui într’o
femeii lui şi se pregăti să scrie scrisoarea clipă.
tot aşa, fără să pomenească de supărarea Iorgu Beloianu lăsă condeiul şi-şi scoase
maică-si. Cucoana Polina veni binişor şi se ochelarii ce-i amorţiseră sgârciul nasului,
aşeză pe spătarul scaunului unde se chinuia înlemni dinaintea ferestrei asupra luminei ce
Iorgu ca să schimbe cuprinsul scrisorii fără venea dintr’o căsuţă de peste drum. Pe
să slăbească dojana, dar folosind altfel de scaunul lui se aşezase Polina ce luase con
cuvinte. deiul şi se juca pe un colţ de gazetă, scriind
Se întoarse cătră Polina şi-i ceti în ochi în neştire: „Manolică al mamei scump..."
turburarea. Imboldul cătră o dojană grozavă, Odată se întoarse domnul Iorgu şi veni
pe care i-o dăduse în clipa dintâiu scrisoarea până în mijlocul odăii.
nemiloasă a lui Manole, fusese pâlpâirea unui „Ştii ce... Scrie tu, Polino, că-ţi dictez eu
foc de pae ce se potolise odată cu intrarea şi pe urmă iscălesc."
Polinei în casă. Prinzând la inimă, nevastă-sa se pregătiâ
„Vezi c ă . . . O dojană numai decât trebuie ascultătoare. Cu mânile amândouă sub coada
să-i facem... Manole zice..." gherocului, domnul Iorgu se plimbă tacticos,
„De." păşiâ rar, cugetând cum să mai înceapă, apoi