Page 11 - 1909-04
P. 11

Nrul 4, 1909.              LUCEAFĂRU:                         83
        aceea,  nici  nu  s’ar  putea  c e t i . . .   rupe-o.“   Cu  pana  muiată  de-a  zecea-oară  în  călimară
        Şi-şi  luă  iute  dinainte  altă  colicică  de  hârtie,   scrise pe un ochiu de hârtie albă:
        scriind  mai  stăpân  pe  sine,  acum  că  simţiâ
        sprijinul  Polinei  alături  şi  nu-i  mai  porunciâ,   „Manolică tată,
        din  portretul  din  perete,  chipul  galben  şi   „îmi  sângeră  inima  aflând  c’ai  rămas  un
        vânăt  de  ciudă  al  lui  Manole,  ce  par’că  prin­  copil  neminţos.  Te  rog  să-ţi  îndrepţi  purtările
        sese  viaţă  de  vre-un  ceas  încoace.  Aşa  îi  scria   frumos  şi  de  treabă.  Nu  zic  să-ţi  scoţi  din
        acum:                             capete  şi  să  te  dai  pe  brânci,  că  poţi  cădea
              „Manolică!                  bolnav  şi  ţi-ai  strică  sănătatea.  Deştept  cum
                                          eşti,  poţi  ceti puţin  şi învăţă mult. Pe frate-meu
          „Triste  ştiri  primesc  despre  purtările  dtale.
        Frate-meu  s’a  luat  de  gânduri  şi  nu  mai  ştie   să  nu-1  turburi,  să  vii  regulat  la  masă,  să
                                          asculţi,  să  te  culci  la  vreme.  Să  te  fereşti
        cum  s’o  scoată  la  căpătâiu  cu  dumneata.  Fă
         bine  de  te  îndreaptă  că  sunt  hotărît  s’o   de  băieţii  răi  ce  te  pot  înrâuri  cu  pilde  tică­
        scurtez.  Dacă  n’am  ştiri  de  îndreptare  până   loase.  Mai  mare  ruşinea  de  ce-mi  spune
                                          frate-meu  despre  tine.  Ce  fel  de  copil  eşti
        la  Crăciun,  că  te-ai  pus  pe  carte,  c’ai  cârnit   tu?  Eu  şi  cu  maică-ta  avem  o  vină,  c’am
        de  pe  căile  rătăcite,  că  te-ai  desbărat  de  ti­  fost  slabi,  dar  să  ştii  că  pe  el  l-am  lăsat  de
        căloşie  şi  destrăbălărie,  deprinderi  ce  nu  ştiu
         unde-i fi învăţat, mă lapăd de dumneata.  acum  înainte  şi  i-am  dat  mână  slobodă
                                          asupră-ţi.  Ce-o  face  el  e  bun  făcut.  Să  ştii.
          „Maică-ta  nu  te  mai  îmbrăţişează.  Surorilor   Atâta îţi spun.
        li-e  ruşine  de  aşa  frate,  şi  mie  mi-ai  amărît   „Maică-ta  şi  surorile  dau  acatiste  să  te
        bătrâneţele.                      îndrepte  Dumnezeu  pe  calea  cea  bună  şi  să
          „De tată să nu mai ţii pe
                                          te încuminţească.
                             Iorgii Beloianu.“
                                                     Amărâtul tău tată
          I-o  ceti  Polinei,  care  nu-1  auziâ.  Pe  ea  o
                                                              Iorgu Beloianu."
        rodeau  vorbele  cumnatului  Manole.  Domnul
         Iorgu  o  smulse  dintre  gânduri,  strigând-o  de   Cucoana  Polina  urmărise.  Când  vru  să-i
         două ori până să-l auză:         cetească şi domnul Iorgu, ea îl opri cu mâna:
          „Polino."                         „Am  cetit."  Dar  ceti  şi  bărbatu-său  în  ochii
          „lorgule... dragă."             ei nemulţămirea.
          „Ce  zici  tu  de  scrisoarea  asta?“  şi  i-o   „Cum, Doamne iartă-mă, mai vrei Polino?"
         mai ceti odată.                    „Pentru  un  băiat  simţitor  ca  el,  de,  n’ar
          „Nu  mai  pomeni  şi  de  mine,  lorgule."   face...“  Ruptă  în  peticele  zbură  scrisoarea
         Beloianu  încuviinţă  bunătatea  de  suflet  a   pe  gura  sobei  şi  bălbătaia  o  mistui  într’o
        femeii  lui  şi  se  pregăti  să  scrie  scrisoarea   clipă.
        tot  aşa,  fără  să  pomenească  de  supărarea   Iorgu  Beloianu  lăsă  condeiul  şi-şi  scoase
         maică-si.  Cucoana  Polina  veni  binişor  şi  se   ochelarii  ce-i  amorţiseră  sgârciul  nasului,
         aşeză  pe  spătarul  scaunului  unde  se  chinuia   înlemni  dinaintea  ferestrei  asupra  luminei  ce
         Iorgu  ca  să  schimbe  cuprinsul  scrisorii  fără   venea  dintr’o  căsuţă  de  peste  drum.  Pe
         să  slăbească  dojana,  dar  folosind  altfel  de   scaunul  lui  se  aşezase  Polina  ce  luase  con­
         cuvinte.                         deiul  şi  se  juca  pe  un  colţ  de  gazetă,  scriind
          Se  întoarse  cătră  Polina  şi-i  ceti  în  ochi   în neştire: „Manolică al mamei scump..."
         turburarea.  Imboldul  cătră  o  dojană  grozavă,   Odată  se  întoarse  domnul  Iorgu  şi  veni
         pe  care  i-o  dăduse  în  clipa  dintâiu  scrisoarea   până în mijlocul odăii.
         nemiloasă  a  lui  Manole,  fusese  pâlpâirea  unui   „Ştii  ce...  Scrie  tu,  Polino,  că-ţi  dictez  eu
        foc  de  pae  ce  se  potolise  odată  cu  intrarea   şi pe urmă iscălesc."
         Polinei în casă.                   Prinzând  la  inimă,  nevastă-sa  se  pregătiâ
          „Vezi  c ă . . .   O  dojană  numai  decât  trebuie   ascultătoare.  Cu  mânile  amândouă  sub  coada
         să-i facem... Manole zice..."    gherocului,  domnul  Iorgu  se  plimbă  tacticos,
          „De."                           păşiâ  rar,  cugetând  cum  să  mai  înceapă,  apoi
   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16