Page 13 - 1909-06
P. 13

Nrul 6, 1909.              LUCEAFĂRUL                        133
           Deodată  cu  păşirea  lui  Şaguna  pe  terenul   fost.  Iar,  că  ce  a  fost  Şaguna  pentru  neamul
         vieţii  publice,  am  ajuns  şi  noi  la  sfârşitul   şi  biserica  noastră,  o  ştim  toţi,  cari  şi  astăzi
         obiectului,  ce  ne-am  propus  să-l  desfăşurăm.   ne  încălzim  la  lumina  strălucitoare  a  perso­
         Tot  aceea,  ce  am  atins,  între  hotarele  în­  nalităţii  sale  şi  ne  hrănim  din  roadele  îm­
         guste  ale  acestei  conferinţe,  n’au  avut  alt   belşugate ale străduinţelor sale.
         scop,  decât  să  înfăţişeze  numai  preludiile,   *
         cari  ne  lasă  să  întrezărim  pe  marele  Şaguna   I z v o a r e :   Andrei  Baron  de  Şaguna,  studiu
         de  mai  târziu.  Am  voit  să  arătăm  că,  pe   de I. S l a v i c i .  Sibiiu, 1880; R  e v i s t a   n o u ă ,
         lângă  provedinţă,  a  cărei  mână  milostivă  ne-a   an.  VII.  p.  278  şi  urm.;  G.  Heinrich:  Egye-
         trimis  pe  Şaguna  în  Ardeal,  cari  factori  in­  temes  irod.  tortenet.  Bpest  1902.  II.  Olâhok
         dividuali  şi  sociali  au  mai  contribuit,  ca  acest   de  Dr.  G.  A  l e x i c i ;   „ C o n v o r b i r i   l i t e ­
         tânăr  macedo-român  să  devină,  la  o  vreme,   r a r e " .   XII.  1908  p.  595-603;  E n c i c l o ­
         pentru  noi  Românii  ortodocşi,  aceea  ce  a  p e d i a   R  o m  â n ă .  1. Arămâni.
                                                                  Gh. Tulbure.



                                     Singurătate.
         Am stins de mult lumina, dar ne ’ndurat e domnul
                                           Şi-atâta vrajă ’n simţuri mi-aduce de pe unde,
         Pleoapelor trudite şi al uitării: somnul;  Cântarea ce acuma în suflet îmi pătrunde...
         Şi nu vrea să-şi pogoare aripa-i de mătasă   Ascult şi-aud, în noapte, cum însăşi iarba cântă
         Şi peste-a mea pleoapă... Şi-atât pustiu prin casă   Şi col{uI de pe straturi sub ternă se frământă.
         Revarsă ochii nopţii din lacoma lor undă...   Aud suflarea verii, în fraged trup de floare,
         în hăul de ’ntunerec zădarnic se scufundă
                                           Mişcând eterne doruri deapururi născătoare
         Privirea mea să prindă vre-o albă nălucire,  De tânără vieată; şi-un colt de vieafă nouă
         Şi-un vis să ’nfiripeze de dulce amăgire...
                                           Aud cum se adapă din picurul de rouă;
                                           Ascuns pe-un piept de floare, în tainică visare,
         Ce trist e să fii singur, s’asculţi cum prin odaie
         Truditul gând îşi poartă aripa lui greoaie,  Aud cum soarbe-un flutur a florii răsuflare...
         Şi-a clipelor deşerte lungime o măsoară   Atâta dor de vieafă se mişcă ’n larga fire
         Şi tot pustiul clipei în suflet îfi pogoară!  Şi flori şi fluturi şi-ape un cântec ştiu: „Iubire"...
         Mă scol şi spre grădina cu flori deschid fereasta;   Din cuibu-i rândunica, trezită de suspine,
         E numai vraj’-afară şi pace ’n noaptea asta   Mă ceartă mititica: „Ce tulburi, tu străine,
         Şi ’n aer cald pluteşte răsufletul grădinii.  Odihna şi iubirea din cuiburile noastre?"...
         Aproape de fereastă au înflorit tofi crinii
         Şi-atâtea mii de stele topitu-şi-au argintul   Mărire, fie fire! durerile sihastre
         în picurii de rouă ce ’mpodobesc iacintul...  Tu nu le ştii, şi ’n toată a ta nemărginire,
                                           Şi flori şi pasări şi-ape un cântec ştiu: „iubire".
         Şi nopţii acesteia, în dulce zvon de ape,
                                                                     G. Rotică.
         Un imn înaltă gârla din lumea de aproape;
   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18