Page 17 - 1909-06

Nru! 6, 1909. LUCEAFĂRUL 137

Floarea Cucului,

Până ’n ziuă tot satul eră în tălpi. La fe­ se întâlneau zilnic, şi de acum trei ani de
reşti, printre oalele cu flori, zăriai capete bu­ zile n’o să se mai vadă. Floarea plângeâ de-i
clate de copii somnoroşi. Iar la portiţe fete săltau sânii, iar Niculae o ţinea strâns îm­
mari, cu ochi scăldaţi în lacrămi, priveau în brăţişată.
spre uliţa mare, de unde veniâ cântecul: „Să nu mă uiţi, Niculae, zise Floarea cu
Cocoş roşu cântă ’n cruce glas înnecat, să nu mă uiţi, că să ştii, că eu
Scoală-te măicuţă dulce, mor de dorul t ă u . . . şi să-mi scrii, Niculae
Te scoală deminecioară dragă, să-mi scrii câte o carte.
Şi-mi fă maic’o ineringioară. Floare, îi răspunde el, ştii tu măghe-
Vino, maică, pân’ la cruce,
De vezi Neamţu cum mă duce. ranul din fereastra voastră, din care de atâtea
Răcoarea de toamnă se simţea binişor. Pe ori mi-ai pus peană ’n pălărie? Când nu ţi-oi
mai scrie, tu de atunci să nu mai uzi mă-
râturi bruma se întindea albă şi subţire, ca
o pânză arginţie de paianjin. Eră cea dintâi gheranul acela. Şi dacă nu-l vei udă, s’a usca.
zi de Brumar, când pleacă recruţii. Umblau Şi atunci, Floare, atunci aşa să mă usc şi
eu pe picioare, cum s’a usca măgheranul."
din casă ’n casă, şi din toată casa se alătură
cineva la ei, un văr sau un prietin, ici un Mai mult n’a zis. Apoi încă o îmbrăţişare
vecin, colo un cumnat. Şi-i petreceau până caldă, încă un chiot, o privire spre sat şi
’n deal, — aşa eră datina de când s’au po­ recruţii pleacă urmaţi de părinţi. Iar tineretul
menit. rămase privind după ei, până ce-i pierdu din
înainte mergeau lăutarii, doi ţigani negri ochi. Cine ştie când se vor mai vedea. Şi
şi zdrănţoşi. După ei feciorii prinşi pe după cine ştie cum. *
cap. în urma lor veniau fetele ţinându-se de
mână. Iar mai înapoi bătrânii, cu pălăria pe Trecură doi ani lungi, cât o vecinicie. Ni­
ochi, cu capetele plecate, şi mamele plângând culae în vremea asta n’a fost acasă. Dar cu
şi bocindu-se. Feciorii cântau de clocotiâ pă­ atât mai des îi veniau cărţile. Nişte scrisori
durea şi văile: pline de dor şi dragoste. Dela o vreme însă
scria tot mai rar, tot mai rar. Până ce în­
Eu mă duc mândră ’n cătane,
Tu rămâi de-mi spală haine, cetară cu totul. Hei, ochii cari nu se văd
Şi le spală ’n soponele, se uită. Cine umblă multă lume, multe vede,
Mi le trimete pe stele, multe aude. Şi cătănia la multe te ’nvaţă, şi
Şi le spală ’n lăcrimioare, la bine şi la rele. Şi Floarea aşteptă, aşteptă,
Mi le trimete pe soare.
şi măgheranul înfloreâ şi iar se scutură...
Astfel ajung în vârful dealului. Feciorii îşi iau Erau sărbătorile Paştilor. Niculae venise
rămas bun. Unii chiotesc, alţii dau cu pi- acasă de sărbători. Eră sergent Ia vânători.
cioru ’n pământ, de să intre prin el nu alta. Lucru ne mai pomenit în sat, că cineva în
îşi mai întorc odată privirea spre sat, pe care doi ani să fie sergent. Şi ce mai fecior chipeş
nu-l vor mai vedea trei ani de zile. Atunci, s’a făcut! Când a intrat în biserică, zângă-
ori poate nici atunci. Turnul bisericii, cu nindu-şi sabia, şi babele şi-au uitat de Tatăl
crucea cam plecată, par’că-i chemă îndărăt. nostru. Lumea nu se săturâ privindu-l. Chiar
Din sat se auziâ câte un cântec de cocoş, şi popa, când a ieşit cu cădelniţa, şi-a uitat
câte un lătrat de câne. Din depărtare gla­ ochii pe el. După slujbă s’a dus la horă.
suri de tălăngi picurau în amurgul dimineţii. Cum se uitau mamele cu fete la dânsul. Ce
La o parte stâ Niculae a Fătului cu Floarea mai ginere, surată, ce mai ginere! Fetele îl
Cucului. Cel mai voinic fecior din sat cu cea sorbiau din ochi. Iar el păşiâ agale, cu mâna
mai frumoasă fată. Par’că şi D-zeu i-a făcut pe mănunchiul săbiei. îşi purtă ochii mândru
anume unul pentru altul. Se iubiau de copii. în jurul său. Cum se schimbase lumea, de
Şi acum trebuia să se despartă. Erau vecini, când s’a dus el! Alte fete, alţi feciori în horă.